Amintiri din studentie – Despre Bordea, salvatorul geamgiilor brașoveni

Acest articol a fost citit de 518 ori!

Competitorii cei mai înverșunați ai șacalilor în vânzarea  de bere în cămin, erau băieții de la camera 6. Cum noi stăteam la camera 5, avantajul colaborării cu ei era evident: puteai să stai întins în pat citind un curs (sic!), sau la planșetă executând un desen, iar comanda putea fi dată printr-un urlet cu tentă animalică, gen cele din filmele de groază de serie B:

-Costicăăă!

-Câteee?, venea răspunsul în același registru, din camera de vis a vis.

-Unaaa!

Și astfel în 30 de secunde erai cu berea în mână, muncind mai cu spor decât înainte, sau abandonând definitiv  proiectul. Cu toate acestea băieții de la 6 s-au impus mai greu pe piață, pentru că nu aveau un element cheie în vânzări și anume frigiderul. Cum la anumite ore și după anumite cantități de bere asta nu mai era așa de important, au crescut ușor – ușor în afaceri, astfel că după vreo trei luni cine cobora triumfător un frigider de talie medie dintr-un taxi? Costică de la camera 6, bineînțeles! Îl pândise la Consignatia vreo două săptămâni, unsese vânzătorul să-l mute mai în spate, până strânseseră banii pentru el, apoi l-au luat. Așa că au intrat și mai tare în business, chiar dacă nu ofereau servicii de servire locală, precum concurența.

Adevărul este că băieții de la camera 6 nu prea aveau cum să dea faliment, având în vedere că lângă ei, perete în perete, stăteau cei de la camera 8, porecliți “cămilele”. Asta pentru capacitatea lor extraordinară de a îngurgita orice lichid care nu semăna cu apa, în cantități greu de închipuit. Când cei patru se așezau la un pocheraș, lângă masa de joc se așezau două navete de bere (48 sticle). Mai devreme de 24 ore jocul nu se termina, de obicei ținea cam o zi și jumătate, timp în care respectivii nu mâncau, nu dormeau, doar beau bere, fumau în draci și mergeau la budă.

Berea se termina mai repede decât jocul, așa că se lansau comenzi scurte către vecinii de la 6, codificate prin numărul de bătăi cu pumnul în perete. Când era un joc extraordinar de dificil, cei de la 6 ofereau și extraservicii, adică unul dintre ei mergea și le cumpăra țigări, dacă rămâneau fără.

Flebețea noastră referitoare la ocupanții respectivei camere era un moroșan, pe nume Bordea, care era exemplificarea vie a faptului că omul e ruda cu primatele. Era mic de statură, cu picioare scurte și “cracoșe” – cum spun ardelenii, cu un tors foarte dezvoltat, gât scurt și un cap cu arcade proeminente și nas turtit. Totul asezonat cu o mare cantitate de păr creț și aspru, care năvălea prin orice portiță lăsată de haine. Băieții de la camera 8 erau studenți la subingineri, adică făceau doar trei ani de facultate, așa că de multe ori mă gândeam că setea lor încerca să compenseze această scurtime a studiilor, pentru a nu bea mai puțin decât noi, care făceam cinci ani de facultate (în varianta optimistă).

Știți probabil butada care circula în acele timpuri referitoare la lungimea studiilor, anume că: “în facultate primii patru ani sunt grei, până ajungi în anul… trei!”.

Camera opt era de regulă ușor de recunoscut, pentru că de foarte multe ori geamul de 30×50 cm de pe ușă era înlocuit cu o foaie de ozalid, lipită cu leucoplast direct pe ușă. Care era explicația respectivei improvizații? Va spun imediat! Broasca de tip Yale cu care erau prevăzute ușile avea doar trei chei, iar ocupanții camerei erau patru. Cum ca să mai faci o cheie era o întreagă complicație, băieții trăseseră la sorți, iar Bordea era cel ce pierduse, rămânând fără cheie de la cameră. Așa că se mai putea întâmpla să-l avem musafir câte o jumătate de oră, când ajungea la cămin înaintea celor din gașca sa.

Problema apărea când băieții nu aveau bani să iasă în oraș, iar Bordea – în mod miraculos – avea, și pleca singur la băut. Se întorcea pe la unu-două noaptea, abia ținându-se pe picioare, bătând tare cu pumnul în ușă, ca să știe tot căminul că s-a întors.

-Bum, bum, bum!

-Bum, bum, bum! Băăă, deschideți ușa!

-Bum, bum, bum! Băi, sunt Bordea, deschideți!

-Bum, bum, bum! Băi, dacă nu deschideți sparg geamul!

Se pare că invidia colegilor de cameră față de aventurile bahice nocturne ale lui era atât de mare, încât nici unul nu catadicsea să coboare din pat și să-i deschidă.

-Zdrang!

Acest zgomot era semnalul că răbdarea lui Bordea depășise limita celor trei minute de solicitări (era atât de precis, încât puteam paria pe momentul spargerii geamului, cu o abatere de cel mult 10 secunde!).  Așa că Bordea băga un pumn în geam, apoi introducea mâna și deschidea broasca pe dinăuntru, intra în cameraă înjurând oșeneste și adormea în secunda doi. A doua zi îl vedeam pe Bordea umblând prin complex bandajat la mâna dreaptă, iar ușa având geamul cârpit cu ozalid, pe modelul știut. După câteva zile Bordea se împăca cu gașca, așa că apărea din oraș cu un geam mat de 30X50 cm la subțioară, pe care-l monta la ușa camerei. În principiu puteam conta pe minim două săptămâni de liniște după fiecare reparație.

Referitor la sursa banilor lui Bordea, care de regulă era falit deja a doua zi după ce primea banii de acasă, s-au făcut tot felul de presupuneri. Situația era așa de ciudată încât s-a ajuns la pariuri, pe mize de loc de neglijat. Virgil, colegul meu de cameră, a avut într-o zi una din “sclipirile” lui și a strigat:

-Băi, ăsta are vreo gagică din Brașov care muncește, are bani și-i dă și lui!

Ipoteza părea destul de plauzibilă, pentru că ieșirile lui Bordea cu gașca se răriseră în detrimentul celor de unul singur, ceea ce susținea idea unei legături “externe” complexului de cămine studențești. Problema era că la modul în care arăta Bordea, toți ne întrebam cum ar putea să arate ființa de sex feminin care să umble cu el. În consecință s-a trecut la acțiune, au apărut echipe care-l filau cu rândul pe Bordea când ieșea în oraș, în speranța descoperirii secretului și a câștigării potului cel mare de la pariuri.

Intraseră în joc și independenții, cei care-și încercau norocul de unii singuri, hoinărind seara prin locurile mai ascunse ale Brașovului, în speranța unei lovituri norocoase. La început novicii aceștia hoinăreau pe aleea de sub Tâmpa, spre stația telecabinei, ignorând lenea proverbială a lui Bordea, care pentru nimic în lume n-ar fi mers atât pe jos.

După vreo două săptămâni de urmăriri, într-o seară liniștea părculețului din fața căminului a fost spartă de un urlet înfiorător, asemănător acelui “Geronimooo!“ al indienilor apași.

-Băăă! L-am prins pe Bordea cu gagica! Banii sunt ai mei, băăă!

Binențeles că toată suflarea din căminul 2 a erupt pe uși și geamuri în părculețul respectiv.

-Unde erau, măi Moacă? Cum arată tipa? Zi, mă, nu ne mai fierbe atâta!

La care Moacă, coleg de-al nostru din nordul Moldovei, a început să povestească, cu pauze și fandoseli, cum dăduse el lovitura.

-Băi, veneam dinspre Șchei, treceam prin față pe la Clinica de Dermato-Venerice, pușchea pe limbă, mă feream să nu mă scuipe laba*iii ăia, că știți cum fac, când îmi veni ideea să vin spre cămin pe străduța de “După ziduri”. Știți că miroase ca dracu pârâul ăla, canal sau ce-o fi, dar e mai scurt, iar de la Bibliotecă puteam s-o iau pe sus, pe scurtătură. Când făcusem jumătate de străduță la vale, pe cine văd în fața mea, de-mi stă inima în loc? Bordea ținând-o de mână pe una, mai mare decât Draga Olteanu, mergând amândoi ca doi porumbei.

Tipa era fabuloasă, era mare tare frate, nu am cu ce s-o compar, mergea și  icsat puțin, culmea este că avea blugi! Ce fabrică din lume face blugi pentru așa ceva frate?, nu pot să-mi explic. Ah, da, am găsit un termen de comparație. Acum mi-a trecut prin minte. Îl mai știți pe grasul ăla mare din Războiul Stelelor, zi măi grecule, cum îl chema? Tu trebuie să știi.

-Jabba the Hutt a răspuns Panagiotis, colegul nostru, grec și mare fan al Star Wars.

-Așa, mă, Jabbar, cum zici tu. Cu ăla semăna frate tipa la fizic!

Și deodată se făcu liniște, toți încercând să ne imaginăm cum ar arăta un Jabba the Hutt în varianta feminină. Moacă și-a primit în scurt timp banii, mai ales că Bordea, după ce-i  fusese aflat secretul, a apărut cu ființa la cămin, moment de referință în istoria complexului de pe Memorandului! Nu de alta, dar nu văzusem niciodată atâția zeci de băieți la geam, uitându-se cum venea altul cu o tipă în cămin, fără să-i arunce respectivului măcar o pungă de 1 leu plină cu apă în cap! Adevărul este că toți rămăseserăm blocați.

Am rămas dator să vă spun de ce pe colegul meu norocos îl poreclea Moacă. În vremurile de început ale studenției mele încă existau în Brașov cafenele, ca localuri distincte, unde nu se servea alcool decât ca adaos în cafea. În astfel de localuri nu spuneai, ca acum, că vrei o cafea! Dacă făceai imprudența să o faci chiar așa, ospătarul începea să turuie:

-De care? Avem mocca, arabica, robusta, ness, la ibric, la nisip, espresso, la filtru, frappe, cafea cu rom, cafea cu coniac etc. O serviți la bar sau la masă?

Legenda spune că Liviu, acesta fiind numele real al colegului nostru, intrase – într-una din primele zile ale șederii sale la Brașov – împreună cu doi prieteni într-o cafenea, se așezaseră la o masă, iar el strigase cu glas tare după chelneriță:

-Domnișoară, trei moci la masă!

-La care răspunsul venise prompt, dublat de un zâmbet pișicher:

-Am văzut de când ați intrat!

Acest articol a fost citit de 518 ori!