Amintiri din copilăria mea, episodul 4 – Unde se vede că românii s-au avut ca frații dintotdeauna

Unul din motivele pentru care mă perpeleam adesea în copilărie era obiceiul obrejanilor de a-și da porecle, dar și de a le folosi fără parcimonie în orice referire la o anumită persoană sau familie. Familia mea se pricopsise bineînțeles și ea cu o poreclă, a cărei origine n-am reușit s-o dezleg nici până azi, astfel că orice referire la membrii ei era însoțită de explicația: ”a lu’ Cireașă”. Dacă vorbeau despre tata și spuneau: “Costică Măcrineanu a făcut”, sau “Costică Măcrineanu a dres”, se mai nimerea de față și câte unul care nu-l cunoștea, care întreba: ”Care Costică, bre?”. Iar răspunsul venea sec: ”Costică a lu’  Cireașă, mă!”, iar nelămuritul dădea din cap aprobator și emitea un “Ahaa” cântat, de parcă deodată s-ar fi deschis porțile cerului și lumina divină s-ar fi pogorât asupra capului lui, de multe ori mai ușurel la cântar.

Porecla asta m-a necăjit mulți ani, dar nu pentru că ar fi fost ceva de ocară, era la fel ca oricare dintre cele precum: a lu’ Pazvante, a lu’ Satelitu, a lu’ Chicior de porc, a lu’ Frichinitu, a lu’ Cioc, a lu’ Tiriplici, a lu’ Ciot. A noastră nici nu merita prea multă atenție, dacă stau bine și mă gândesc. Mă necăjea faptul că nu reușeam să aflu de unde ni se trage, iar pasiunea mea pentru trecut se manifesta deja în încercarea aceasta, de a afla secrete de mult uitate. Îi zăpăcisem pe toți cu întrebări despre poreclă, până când tata a găsit o posibilă explicație: între cele două războaie mondiale un unchi de-al său s-a ocupat, pentru câțiva ani, cu achiziționare de fructe de la săteni pentru un negustor mare din București. El contracta fructele de la săteni anticipat, stabilea perioada când vor fi culese, iar negustorul apărea la momentul respectiv cu banii, le achita și le transporta în piețele Bucureștiului. Cred că acest strămoș a fost singurul cu spirit comercial din familie pentru mai multe generații, chiar dacă participa doar ca intermediar în afacerea respectivă.

Așa se face că m-am mai liniștit cu porecla de familie, dar am descoperit că nu știam prea multe despre înaintașii mei, care purtaseră numele de Măcrineanu sau Guiu. Și am început să-mi îndrept cercetările în direcția lor. Tata a cedat primul și am constatat că ceea ce știa el mergea doar până pe la 1880, an cu o iarnă deosebit de grea, iarnă în care în familia Măcrineanu se petrecuse o întâmplare mai rar întâlnită. Erau în Obrejița doi frați Măcrineanu, Tudose și Victor, primul dintre ei fiind străbunicul meu. Cum ei proveneau din Măcrina, un sat al comunei Puiești din județul Buzău, la sosirea în Obrejița li s-a spus Macrineni, după satul de origine. Obicei des întâlnit în onomastica românească: Ploeșteanu, Brașoveanu, Sihleanu, Buzoianu etc.

Din Măcrina, sat aflat pe la sfârșit de secol XIX pe moșia unui boier Măcrineanu, au plecat trei roiri mari de-a lungul timpului, oamenii plecați răspândindu-se mai ales pe teritoriul județelor Buzău și Brăila de astăzi. Țăranii erau atrași pe alte moșii de către boierii care doreau să le dezvolte pe acestea, dându-le locuri de casă și diverse facilități, asigurându-și astfel forța de muncă.

Cum trecuseră ani buni de când se așezaseră  în Obrejița, fiind căsătoriți și având și copii, erau socotiți – cum se spune la țară – “de-ai satului”. Din satul acesta – care-i adoptase fără rezerve – plecaseră să-și verse sângele peste Dunăre, la ordinul prințului Carol I, având norocul să se întoarcă teferi și cu speranța că se vor îndura boierii și le vor da și lor ceva pământ, în schimbul participării la grelele bătălii. Speranța a rămas deșartă, așa că în 1880 iarna i-a pus la grea încercare. Era foamete mare după o vară și o toamnă secetoasă, viile nu dăduseră mult rod, așa că pentru un sat de podgoreni viața era greu de îndurat. Au fost mai mulți ani grei în Regatul României după Războiul de Independență, de parcă ne bestemase cineva că ne-am desprins de Imperiul Otoman, a cărui suzeranitate o acceptasem atâta amar de timp, de voie, de nevoie. Poate nu întâmplător tocmai în această perioadă mai grea din punct de vedere economic, mai precis în 1883, lua naștere Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, pe baza ideilor lui Gherea, ca prim partid de stânga constituit pe aceste meleaguri.

Deci într-o noapte geroasă de ianuarie, când crivățul spulbera zăpada îngrămădită în troiene uriașe pe câmpurile de lângă sat, Tudose Măcrineanu s-a trezit brusc din somn datorită unei bubuituri înfundate. A stat puțin în fund pe marginea patului prevăzut cu saltea de paie de grâu, a ascultat cu atenție, dar nu a mai auzit nimic. Câinii nu lătrau, așa că a dat să se culce la loc. O nouă bufnitură l-a făcut să sară din pat, să aprindă lampa cu gaz și să-și scoale muierea. Aceasta s-a trezit speriată, a aflat de la Tudose despre ce e vorba, a ascultat și ea atentă, iar la următoarea bufnitură a exclamat:

-Umblă cineva la staulul boilor!

Tudose s-a luminat deodată asupra sursei zgomotelor, i-a dat dreptate și a scos iute din dulap flinta, păstrată “souvenir” din războiul de la Plevna, începând s-o încarce. Încărcarea nu se făcea ușor la o flintă, deoarece încărcătura și glonțul se introduceau pe țeavă și se se presau cu o vergea lungă, metalică, anume prinsă sub țeavă, într-un locaș. La o nouă bufnitură Tudose a dat buzna în staulul de lângă casă, tocmai la timp ca să vadă cum cineva se îndepărta cu boii lui prin viscol, prin fundul grădinii, după ce dărâmase cu toporul unul din pereții de pământ galben ai staulului.

Disperat strămoșul meu a strigat:

-Stai! Stai că trag!

Însă se vede treaba că fantoma albă întrezărită prin viscol nu făcuse armata, pentru că nu s-a oprit la somație. Atunci Tudose a dus arma la ochi și a tras cât putea el de bine în condițiile în care se găsea, adică în picioarele goale și în izmene, orbit de rafalele de viscol. Dar umbra a continuat să se îndepărteze, lăsând însă în urmă boii care i-ar fi încetinit fuga. Tudose și-a recuperat boii care – așa slabi și costelivi cum ajunseseră – reprezentau totuși o mică avere, mai ales că fără ei n-ar fi avut cu ce să are și să semene în primăvară. I-a adus în casă, și-a pus o stacană de vin, a băut-o până la fund, și a început să se îmbrace.

-Ce faci mă, l-a întrebat muierea? De ce te îmbraci?

-Mă duc după el, a spus Tudose. Nu-l las nepedepsit pe nemernic. Dă flinta, s-o încarc iar, apoi plec!

Nevasta i-a dat flinta dar, când a vrut să o încarce, ia vergeaua de unde nu-i! S-a uitat mirat în jur, a privit pe jos, însă vergeaua nicăieri. Și atunci și-a dat seama că, în graba lui de a prinde hoțul, a uitat vergeaua pe țeavă și a tras cu ea cu tot! Asta era, Tudose s-a resemnat, a luat o toporișcă cu coadă lungă, un felinar și a plecat prin viscol, să urmărească urmele din zăpadă până nu avea să le șteargă viscolul de tot. La vreo câteva zeci de metri de staul a găsit urme de sânge în zăpadă, semn că vergeaua găsise ținta. Dar nici urmă de vergea!  După vreo câteva sute de metri urmele se pierdeau, viscolul îl orbea aruncându-i în ochi zăpadă înghețată, și nici petele de sânge nu se mai vedeau, așa că s-a lăsat păgubaș.

-Nu l-ai prins așa-i? l-a întrebat muierea, mai degrabă bucuroasă de asta, pentru că era speriată de ideea unei confruntări între bărbatul ei și un hoț necunoscut, care avea un topor la el.

-Nu, dar știu cum s-o fac!, a răspuns Tudose cu un zâmbet mijit în colțul buzelor. Mâine să mă scoli înaintea cântatului cocoșilor.

Așa se face că pe la patru – cinci dimineața, Tudose – cu toporișca la el și cu un câine ciobănesc alături – s-a postat în capul satului, la ieșirea spre Plainești. Acolo era singurul doctor pe o rază de vreo 15 kilometri, și era foarte căutat de toți oamenii din vreo zece sate din jur. Pe la cinci și jumătate zări ieșind din sat o sanie trasă de un cal, cu doi oameni pe capră, mânând spre Plainești. Când s-au apropiat suficient, Tudose s-a pus în mijlocul drumului, a pus mâna pe dârlogii calului și l-a oprit.

viscol-1024x640
foto: newsmaker.ro

-Bună dimineață, frățioare! Bună dimineață, cumnată!, i-a salutat Tudose pe ocupanții saniei, ce stăteau pe capră, înveliți peste picioare cu o dulamă groasă. Încotro așa de dimineață?

-Până la Plainești la doctor, a răspuns cu glas tremurat femeia. Frate-tău nu se simte prea bine, a înțepenit iar de mijloc.

-Așa care va să zică, a înțepenit iar. Da’ ia dă tu puțin dulama la o parte de pe el, să-i văd mijlocul, a ridicat glasul amenințător Tudose.

Și când femeia, cu față albă de frică, a ridicat dulama, Tudose s-a pus pe un râs cu hohote, atât de puternic că au început să latre întărâtați și câinii de la marginea satului. Și avea și de ce să râdă, pentru că vergeaua ce plecase din flintă lui îl lovise pe Victor dintr-o parte, și-i străbătuse amândouă bucile, rămânând bine fixată acolo. Așa că acum acesta arăta ca un pui pus pe țapusă, numai bun de aruncat pe grătar. Acum se lămurise Tudose cine era hoțul inventiv, de ce nu-l lătraseră câinii și de ce nu găsise vergeaua în fundul curții.

Please follow and like us:
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.