Amintiri din copilăria mea, episodul 10 – Cum noua politică economică a comuniștilor români mi-a făcut copilăria mai dulce


foto: artoteca.ro

Hotărât lucru fiecare copilărie are mirosurile ei specifice, cu arome amestecate, ale căror simple adieri dacă-ți ajung astăzi pe la nas, te teleportează imediat în lumea magică a amintirilor din perioada respectivă.

Pentru mine, mirosul cel mai drag al copilăriei este cel al cozonacilor copți de mama în fiecare primăvară, în Sâmbăta Mare, pentru a putea sărbători Paștele așa cum se cuvine oricărui creștin gospodar, adică cu pască, vin negru, cozonac și ouă roșii. Cozonaci ca aceia nu mi-a mai fost dat să mănânc niciodată, poate undeva în Bucovina să mai fi gustat ceva atât de bun, femeile mai în vârstă din zona respectivă părând a mai cunoaște încă secretul. În sâmbăta amintită mama se scula pe la 4.30, având toate ingredientele pregătite de cu seară, astfel că după ce frământa coca de cozonac, aceasta să aibă timp să crească în tihnă, într-un lighean învelit cu o pătură, ca să păstreze căldura. Mama avea secretele ei: opărea drojdia cu lapte fierbinte, frământa foarte mult și foarte bine coca, de multe ori fiind nevoie și de intervenția tatei pentru a o mulțumi, învelea bine ligheanul imens plin cu cocă, astfel că era prima de pe uliță care era gata de copt. Lucrul acesta era important pentru mama, pentru că noi neavând cuptor de copt pâine, apelam la cel al vecinei noastre, ţaţa Lenuţa Diţu. Dar la acest cuptor apelau și alte vecine, pentru că era singurul de pe uliță, așa că se făcea o listă de așteptare ad-hoc pe la ora șapte dimineața, când vecina Lenuţa aprindea focul  ca să-l încingă. Binențeles că mama era tot timpul în pole-position la această întrunire a sindicatului gospodinelor, tăindu-le avântul de fiecare dată când stabileau lista:

-Al meu e gata deja, a crescut frumos, nu mai pot să-l țin prea mult, vreți să se-nmoaie?

La ora când cozonacii trebuiau băgați în cuptor eram si eu în picioare, așa că participam la împinsul tăvilor în cuptorul imens, care primea vreo 10-12 tăvi, și unde trebuia să te apleci foarte mult pentru a-i manevra pe ușița îngustă, cu ajutorul unei lopățele de lemn specială. Apoi dădeam târcoale cuptorului, ca un motan dând târcoale oalei cu smântână, întrebând din 10 în 10 minute:

-Nu este gata? Când este gata? Mai are mult?

Când în sfârșit cozonacii erau gata și-i duceam acasă, așezați pe o targă din scânduri, era momentul anului pentru noi copiii. Mama rupea unul și ni-l dădea să-l mâncăm fierbinte, să ne facem pofta, spre disperarea vecinelor și invidia celorlalți copii de pe uliță, obligați de părinți să suporte rigorile postului.

Al doilea miros ce-mi vine în minte este cel al inegalabililor covrigi de Buzău – mai precis de  Râmnicu Sărat – orașul în al cărui Spital Orășenesc, într-un salon de la etajul 3, am văzut lumina zilei pentru prima  dată. Mai precis am văzut lumina becului, pentru că m-am născut pe la ora 21.00, într-o binecuvântată duminică de Paște, a anului 1963. Ei bine, covrigi se faceau în toată România, dar ca cei de Buzău în nici un caz. Erau mici și subțiri, costau 15 bani unul, așa că dacă aveai 3 lei te pricopseai cu 20 de covrigi băgați pe sârmulița subțire argintie, devenită celebra ca “sârmă de covrigi” în toată țară, deși mulți nu știau de ce i se spune așa. Covrigii de Buzău sunt simpli, fără arome, fără mac sau susan, fără sare în exces, dar cu un gust greu de descris. Dacă-i mănânci calzi sunt în același timp moi și crocanți, cu aroma vetrei pe care s-au copt în tihnă, rumeni și numai potriviți să-i înghiți, din trei mușcături unul. Brutăriile din Râmnicu Sărat și Buzău vindeau non-stop, la un gemulet mic ce dădea în stradă, așa că-mi aduc aminte că cei mai buni covrigi i-am mâncat pe la 14 ani, într-o noapte pe la ora 3.00, când mă întorceam de la Brașov cu mașina vărului Pintilie, zis Parpală, soțul verișoarei mele Maria. Duminica, când mergeam cu tata la târg, era bucurie mare pentru mine, fiindcă știam că voi mânca plăcinte rotunde și iaurt, iar la întoarcere voi căra un șirag de 100 de covrigi, pe care-l voi atârna în cămară, aprovizionându-mă de acolo când îmi va dori inima. Ferice de  copilăria asta în care orice pricină măruntă era prilej de mare bucurie!

Cel de-al treilea miros, mai înnebunitor decât cele sus amintite, era mirosul strugurilor de tămâioasa dată în pârg, care ar fi trebuit să mai stea șapte-opt zile cel puțin pe butuc, ca să fie coaptă bine, dar pe care nerăbdarea noastră de copii o socotea tocmai bună de mâncat. În lanul cu vie din fața casei noastre, care se întindea cale de sute de hectare spre Plaineşti , formând podgoria numită Bulucbaşa, erau patru, maximum cinci butuci de tămâioasă și vreo doi de perlă, un alt soi căutat, dar mai timpuriu (în jur de 20 august se putea mânca). Închipuiți-vă că știam locația acestor butuci, rătăciți în lanul de Fetească regală, chiar și în vis. Și nu exagerez când spun asta, pentru că de multe ori dădeam atacul asupra lor noaptea, fără lanternă, fără zgomot – de frica paznicului de la CAP – pur și simplu bazându-ne pe memorie și pe pipăit. Eram o echipă specializată: eu – care înalt fiind vedeam mai bine peste butuci la lumina lunii, Nelu Dițu – care fiind mai mic decât noi ținea de șase la șosea, Mitu lui Pazvante și Georgel Paleleu, oamenii responsabili cu pipăitul. Făceam asta odată pe an, dar nu s-a întâmplat niciodată să plecăm cu sacoșele goale de la locul faptei, în ciuda imensității lanului de vie  în care trebuia să ne descurcăm.

Dar mai erau și alte mirosuri care-mi marcau copilăria, dovadă că îmi stârnesc nostalgii peste ani. Unul dintre ele, cu care mă mai întâlnesc din când în când, este cel de iarbă verde, crudă, tăvălită de noi copiii cu trântele noastre, pe care apoi ne întindeam osteniți, să prindem puteri. Avea iarba asta un miros special, amestecat cu cel al florilor de coadă șoricelului, păpădie sau toporași, sau mai rar cu cel de drăgaică, o floare galbenă care zdrobită între degete mirosea exact ca portocala. Drăgaica, cu aromă ei puternică, a stat la baza unui suc românesc extraordinar, numit Brifcor, apărut prin 1985 sau 1986, pe care locuitorii Brașovului îl beau cu deosebită plăcere. Era mult mai aromat și mai natural decât chimicalele vândute sub titulatura de “orange juice”, de către giganții mondiali ai industriei sucurilor răcoritoare. Și asta v-o spune un om care a lucrat trei ani pentru Pepsi Cola, inclusiv într-o fabrică producătoare a acestui concern. Nu este de mirare că un alt gigant, Coca Cola, pătrunzând în România și asociindu-se cu fabrica de sucuri din Brașov,  după  ”revoluție”, a pus drept clauză în contract că sucurile românești nu vor mai fi produse timp de 20 de ani!

Un alt miros asociat cu anii de demult este cel al gutuilor puse pentru iarnă pe un raft în cămară, pe care o umpleau cu parfumul lor discret, dar ațâțător de pofte pentru noi copiii. Din păcate noi nu aveam gutui în curte, așa că mama a plantat câțiva, de rodul cărora m-am bucurat abia prin anii liceului. Dar până atunci mama nu concepea ideea ca noi să nu avem gutui în cămară, așa că făcea tot felul de artificii ca să se aprovizioneze. Cel mai la îndemână era să ne trimită la unchiul Titu, fratele datei, să culegem câteva sacoșe din gutuii săi din fața casei, ale căror fructe cădeau pe jos și ajungeau să fie mâncate de porci și păsări. Unchiul Titu făcea parte din categoria cea mai răspândită în Obrejita, aceea a gospodarilor care făceau 800-1000 litri de vin pe an, iar de Sâmbăta Morților împrumutau un litru ca să pună în cănile de împărțit cu pomana, butoaiele lor fiind goale de mult, cam de pe la Sfântul Ion. Așa că mama avea grijă ca să-l cinstească de fiecare dată când venea pe la noi cu ceva treaba, amintindu-i să ne cheme la gutui. Când nici la unchiul Titu nu se făceau gutui, singura speranță era la mocanii care veneau toamna cu căruțele de la munte, ca să schimbe mere, pere, gutui sau sare bolovani, pe porumb și vin roșu.

Și ultimul miros ce-mi vine în minte este cel al acadelelor făcute de Bombonaru, primul și singurul întreprinzător cunoscut de mine în copilărie, pe vremea comunismului. Acest Bombonaru  era “mandatar”, adică primise de la Cooperație o cârciumă cu mandat, s-o conducă și s-o aprovizioneze cum vrea el, dar să împartă profitul cu statul. Cu timpul cârciumii cu patru mese înăuntru și două afară  i s-a adăugat și un magazinaș alimentar, într-o cămăruță de șapte – opt metri pătrați. Cert este că la Bombonaru la cârciumă era plin tot timpul, oamenii beau afară în picioare de multe ori, pentru că avea vara bere rece (un vis neîmplinit de multe ori, în comunism), avea mastică, lichior de mentă, vermut și alte băuturi căutate pe vremea aceea. Iar în magazinaș găseai măsline, pește proaspăt câteodată, afumat altădată, pâine caldă, telemea de Dobrogea, halva grecească și alte minunății.

Mandatarii erau de fapt un compromis făcut de comuniștii români  proprietății private, în anii ‘ 70, când proasta gestiune a magazinelor de stat făcea ca acestea să fie mai mult goale de clienți și pline de marfă proastă. Nu era asta o invenție românească, Lenin însuși – după victoria bolșevicilor în revoluția din 1917 – speriat de foamea pe care o generaseră în Rusia măsurile de colectivizare și naționalizare, a lansat NEP (nouă politică economică), permițându-le din nou țăranilor să-și vândă produsele în piețe, dar sub controlul mercurialului. Binențeles că Bombonaru, care lucra la procent din vânzări, se zbătea să aducă tot ce se căuta și lipsea de pe piață, având grijă să ungă rotițele sistemului corupt din comerțul socialist, pentru a obține ce dorea. Speriați de succesul afacerilor mandatarilor, care le amintea oamenilor că odată puteau cumpăra aproape orice de la magazinele particulare, dar și de banii foarte mulți pe care aceștia îi câștigau, comuniștii au anulat această portiță după patru-cinci ani. Cel mai cunoscut mandatar, care avea un magazin cu vin vărsat în București, celebrul Ștefănescu, a fost imortalizat într-un film celebru în epocă, care se numea “Secretul lui Bachus”. Averea sa era așa de mare, iar cercul de influență atât de întins, încât comuniștii – neliniștiți de amploarea rețelei – l-au condamnat la moarte, în urma unui proces desfășurat conform obiceiului vremurilor.

Bombonaru nu s-a limitat la cârciumioară și magazinaș, s-a apucat și să fabrice înghețată și acadele din zahăr (ciubuce), iar duminica pleca din Sihlea lui de domiciliu și apărea la noi în Obrejița, cu o cărucioară trasă de un cal amărât, în care avea două cazane de inox pline cu înghețată, răcite cu gheață de jur împrejur, precum și un coș cu “ciubuce” din zahăr multicolor, în formă de baston. De pe la 10 dimineață strada principala din sat mișuna de copii, cu ochii beliți spre capu’  satului dinspre Sihlea, așteptând să apară căruța cunoscută. Când în sfârșit acesta apărea, nebunia era totală. Toți alergam acasă să cerem un leu, cât costau înghețata și ciubucul, iîmpuindu-le capul părinților cu cererile noastre. Dar cum leul dorit nu se găsea întotdeauna în buzunarele părinților, scăparea era în trocul acceptat de multe ori de către mandatar. Adică dulciuri contra ouă proaspete.

Și astfel toată lumea era mulțumită!

 

Please follow and like us:
 

0 Replies to “Amintiri din copilăria mea, episodul 10 – Cum noua politică economică a comuniștilor români mi-a făcut copilăria mai dulce

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.