Cum s-o spune Kulata in englezește?

Acest articol a fost citit de 497 ori!

kulata
Vă povesteam, cu alt prilej, despre cea mai gustoasă cafea băută în viața mea. La nea Techir, într-o cafenea mică, și deloc promovată, a Constanței antedecembriste. Spre echilibru, mă simt dator să vă povestesc și despre cea mai tare cafea băută de mine vreodată. Mai ales că și despre ea mi-amintesc cu nostalgie.

Era în anul 2007…
Parcă așa încep moșii să-și povestească amintirile din tinerețe, nu? Când eram copil, și stăteam pe un scăunel șchiop în curte la frizer, la Gheorghe Ţiganu’, atunci când auzeam formula asta de la moșii ce stăteau la rândul lor la coadă, mă luminam brusc la față. Deschideam urechile cât pâlnia, și mă aplecam în față spre povestitor, dornic să nu scap nici un crâmpei din povestea ce va urma. Ehei, să fi avut un reportofon pe vremea aia…
Dar să revenim la povestea despre al doilea cafegiu ce s-a insinuat printre amintirile mele, suficient de puternic pentru a fi pomenit aici.

Era în 2007, anul intrării în UE, și ca tot românul eram dornic dornic de experimente noi. Mi-am urcat nevasta și copilul în mașinuța proprie, am luat buletinele, am verificat RCA-ul și am tăiat-o spre Grecia. Să vedem și noi țara din care veniseră în România bunicii materni și paterni ai consoartei. Din păcate drumul spre Grecia trecea și prin Bulgaria! Si astfel am descoperit această țară frumoasă, cu polițiști prietenoși si limitări de viteză la 10 km/oră în plină pustietate. Dar și cu mașini suspecte care te urmăreau la aceeași distanță câte 100 km.

Primul polițist prietenos l-am găsit pe centura unui orășel, Yablanitsa cred că se chema. Pe unde – obișnuit cu centura Constanței – o ardeam cu vreo 70 km/oră. După stâlpul unui pod mi-a apărut brusc în față un polițist mic, pricăjit, cu mâna întinsă la 90 de grade. Exact ca-n manualul de circulație rutieră. Cu greu am oprit la vreo 15-20 metri după ce am trecut de el. M-am dat jos din mașină, zâmbitor (întotdeauna le zâmbesc polițiștilor), am luat actele și l-am întâmpinat preventiv:

-Dobr den! Problem?
-Problem, zice el. Vi-te-za.

Apoi îmi face semn să mă apropii de mașină, și-mi indică să mă uit prin geamul deschis, la ecranul aparatului radar prins de bord. Când m-am uitat m-a pufnit fără să vreau râsul. Radarul avea un ecran ca de calculator de mână, precum celebrele Texas Instruments pe care le foloseam noi în facultate prin 1985. Cumpărate cu 500-600 de lei, de la colegii arabi. Da, da, pe diode luminiscente roșii. Am râs eu, dar beleaua de aparat arăta 72 km/h.

-Vi-te-za, a continuat să silabisească bulgarul. Mi-arată cu mâna împrejur arealul, apoi întinde palma și-mi desenează cu degetul în ea cifrele 5 și 0. Adică 50 km/oră.
-Ok, zic eu. Rezolvăm?
-Re-zol-văm, mă exasperează  din nou cu silabisitul nimiricul. Du-te mașină, adu acte!

Ete al naibii bulgar, o rupe deja bine pe românește, îmi zic în mintea mea. Dar tot fraier este, nu vede că am actele în mână? I le întind, dar el se uită ciudat la mine și repetă:

-Du-te mașină. Adu acte.

Fie zic, au devenit circumspecti si bulgarii acum. Mă duc la mașină, cer consoartei 10 euro, îi pun în talon, și mă duc iar la mașina bulgarului. Îi întind actele, el se așează la volan și se face ca măzgălește ceva în agendă. Extrage cei 10 euro, îi pune în buzunar, apoi cu o mimică fericită se dă jos, se uită în permis, și începe să vorbească:

-Silviu (deja ne tutuiam, doar făcusem business împreună, nu?)! A-ten-ție! 50 km (îmi scrie cifra în palma) nicht radar!

Și face un semn spre piept, de unde înțeleg că asta era raza lui de acoperire. Cu alte cuvinte, 50 km poți să o frigi cât vrei, apoi cască iar ochii, române.

-Silviu, a-ten-ție! Autobahn – 90 km pe oră.

Și iar apelează la trucul cu scrisul în palmă.

-Nein, trec eu și pe cealalalta variantă de limbă pe care-o folosea. Autobahn, 130 km/h, și-i scriu de-al dracului și eu în palmă, să văd dacă nu se gâdilă.
-Nein, insistă el. 90! Res-tric-ția!

Bine frate, asta e, te pui cu bulgarul? Dau palma cu organul, ne zâmbim unul altuia cu gura până la urechi, și-o tai la ale mele.

-Ce naiba făceai cu polițistul ăla, mă întreabă curioasă consoarta, ce dracu îți făcea în palmă?
-A, mai nimic, a zis că de 10 euro îmi ghicește și-n palmă, și-mi dă și o dezlegare la radar pentru 50 km.

Una peste alta mai merg câteva ore prin vestita Bulgarie, până la o lucrare de pod de autostradă. Unde indicatoarele mă derivează pe niște drumuri nenorocite, de mă speriasem că nu o să mai văd vreodată lumea civilizată. Când îmi pierdusem orice speranță să văd vreo mașină prin pustietatea prin care pedalam, miracol! O mașină de poliție trasă pe dreapta, cu fața spre mine. Opresc în dreptul ei si deschid geamul din dreapta față, cu speranță. Apoi ii privesc intrebator pe cei doi polițiști bulgari, ce fumau plictisiți. În sfârșit cel din dreaptă, gras de pocnea și cu ceafa groasă – marcă înregistrată – da semne de viata. Invarte la manivelă, coboară geamul, și se uită suferind catre mine.

-Kulata?, întreb eu și fac un semn spre înainte. Să-mi confirme dacă mă îndrept spre punctul de frontieră respectiv.

Bulgarul, nimic. Consoarta mirată, întreabă și ea, cu vocea ei deosebită, care scoală și morții din morminte:

-Kulata? Și le arată și ea prin semne dacă mergem unde trebuie.

Bulgarul se uită două-trei secunde la noi, la drum, la cer, apoi expiră hotărât fumul de țigară. Si începe să urle la noi ca un disperat:

-Speak in english! Speak in english!

N-are rost să vă mai spun continuarea, dar mă gândeam că probabil șefii le-or fi spus să vorbească cu turiștii în engleză. Si poate-i ascultau prin stație când făceau asta. Oricum, când și când mă mai întreb, și astăzi:

-Oare cum se spune Kulata în englezește?

Deci ajungem în Thassos, stăm câteva zile, apoi mergem la Kalabaka vreo două zile pentru Meteore si două zile la Katerini Paralia, un fel de Mamaia a lor. Iar in ultima zi ne oprim la Salonic, să ne tragem si noi sufletul. Hotărâți ca a doua zi, la 7.00 să fim în picioare, iar la 8.00 să fim ieșiți din Salonic. Seara ne întâlnim cu Afrodita, verișoara soției, și cu Nikos, soțul ei grec, cu care stăm la o terasă într-un sat fain din Halkidiki. Si beau, fără să mă gândesc prea mult un frappe mare, in amintirea celor din Brasovul tineretii.

Am ajuns la 1.00 noaptea la hotel, situat central, chiar pe un bulevard, ne-am băgat în pat, dar dormi Măcrinene dacă poți. Aveam un cap limpede, de parcă tocmai ieșisem de la un examen din facultate. M-am foit toată noaptea, însă când ațipeam puțin se găsea să treacă câte un scuter pe stradă. Si bâzâitul motorului său era așa de strident în liniștea nopții, încât te zgâria pe creier.

La ora 7.00 aveam alt cap – de ministru – cum spunea bunicul dimineața, când se trezea după o beție. Mă durea capul de nesomn, ochii parcă aveau nisip de Katerini în ei, ce mai, numai bun de condus nu eram. Nu mă iau  însă după soție, care mă ruga să mai stăm o zi, să mă odihnesc. Si o tai la drum, după ce am băut un ness strong la micul dejun.

Totul bun și frumos, ratez ieșirea spre autostradă si mai pierd vreo oră prin orașul extrem de aglomerat, Apoi am trezesc in sfarsit că-s pe autobahn, cum zicea prietenul meu bulgar cu epoleți. Merg eu ascultând monologul consoartei, până pe la ora 14.00. Când prind o bucată nouă de autostradă, vreo 80-90 km, cu binecunoscuta de-acum „res-tric-ție” la 90 km/oră! Și mă ia un somn, nene, de-mi rupeam fălcile de atâta căscat. Autostrada aia mi-a pus capac. De-abia mai puteam să țin ochii deschiși.

-Dacă nu beau o cafea in 10-15 minute, tragem pe dreapta și mă culc, anunț familia despre program.
-Unde să bei, măh, zice puștiul, ca ăștia n-au facilități pe autostradă.

Și așa, încurajat de junior, mă târăsc mai departe prin arșița verii. Dar după nici 10 minute ruga mi-e ascultată de divinitate, și pe dreapta apar deodată 2 umbrele imense. Tinând umbră unei coșmelii prăfuite și murdare, de pe vremea lui Pazvante. Sau Pazvantoglu, cum i-ar spune bulgarii. Iar pe umbrele scria, cu cele mai frumoase litere pe care le-am văzut vreodată, PEPSI! Cu chirilice, binențeles…

-Aha! Unde-i Pepsi e și cofeină, și poate și cafea, zic încrezător în mintea mea.

Trag pe dreapta, mă dau jos, îmi îndrept șalele, și mă uit cu interes la o cruce mare de marmură, cu o inscripție în alfabetul chirilic.

-Ce, măh, zice juniorul, tu chiar poți să înțelegi ceva din ce zice acolo? De ce dai mărunt din buze?
-Da, măh, mai înțeleg câte ceva. Zice că aici au murit, într-un accident, niște fotbaliști ai unei echipe de fotbal celebre, din Bulgaria.

Cred că șoferul a adormit la volan, zic eu în sinea mea, omorât de nesomn. Nici el n-o fi găsit cafea, săracul…

Dar las la o parte gândurile negre, și încep să studiez cu interes coșmelia, ceva între staul, hambar și magazin sătesc din Țara Oașului. La prima vedere nu era dotat și cu ușă, ceea ce m-a aruncat iar în disperare. M-am mai învârtit pe lângă ea, și la un moment zăresc urma unui celebru dispozitiv de zăvorât. Identic cu cel pe care tata îl folosea la magazia în care țineam caprele peste noapte. Mă apropii, strîng cele două fiare între mâini, împing, și  – cu un scârțâit înfiorător – ușa se deschide. Încerc să văd ceva în bezna dinăuntru, dar nu reușesc. Hardughia nu era prevăzută și cu ferestre.

Disperarea mă face să intru, fac câțiva pași, și ușa se închide, trasă de un arc de fier legat cu sârmă de marginea ei. Exact ca la sălașul caprelor sus-pomenite. Stau un minut până să mă obișnuiesc cu bezna, când observ că există și un bec in incapere. Unul chior, de 12 v, alimentat de la o baterie de camion, trântită pe rămășița unui fotoliu antic. Acesta dădea atâta lumină, cât să întrevăd patru momâi ghemuite în jurul unei mese de lemn negeluit. Cu pălării pe cap, mâncând ceva din niște pungi și sacoșe de pânză, desfăcute la gură și așezate în fața lor. Parcă erau 4 mexicani dintr-un film de-al lui Tarantino, ceva cu vestul sălbatic.

-Dobr den, zic eu politicos, aplecând capul în direcția lor.

Două capete s-au mișcat puțin, și niște ochi sticloși s-au uitat speriați la mine, ca și cum aș fi fost E.T. in persoana. Si aș fi aterizat brusc cu nava spatiala în fața coșmeliei. Nici un răspuns, nici un alt semn.

-Cred că pronunț eu aiurea, m-am gândit, și nu înțeleg ăștia că i-am salutat.

Continuai să inspectez încăperea, cât îmi permitea luminița chioară a becului auto. Alte două scaune, aproape distruse, erau aruncate într-un colț. O ladă frigorifică ruginită servea drept loc de depozitare pentru diverse lucruri, greu de identificat. Dar care te trimiteau cu gândul spre grămada de lucruri a unui homeless.

În tot timpul încercării mele de orientare în timp și spațiu, din spatele unui cadru de ușă lipsă, ce se găsea într-o margine a peretului din spate, se auzeau niște zgomote puternice. Sunete infundate, niște bufnituri, ca atunci când lovești cu ciocanul ceva rezistent, dar fragil în același timp. Sau la fel cum se auzea când își lua tata satârul, și se apuca să tranșeze un ied sau o capră. Pe o masă de lemn, pe care așeza un fund mare și gros de lemn. Ce dracu se întâmplă aici, și cine pe cine măcelărește acolo in spate, mă întrebam? Fac un semn din mână, întrebător, către “mexicanii” cu pălării așezați la masă. Ceva de genul: E cineva pe aici? Semnul are rezultat, așa că unul dintre ei strigă din toți rărunchii, ca să acopere zgomotul măcelului.

-Danilov!, … (propoziție în bulgărește).

Drept rezultat din spate se aude un răspuns scurt și categoric, care bănuiesc că era o confirmare. Nu trece un minut, zgomotele se opresc brusc, și din spatele peretului fals apare o namilă de bulgar, în mână cu un ditamai satârul, murdar de sânge. Mă privește scurt, lasă satârul undeva în afara câmpului meu vizual, și intră în încăpere ștergându-și mâinile de sânge. Pe un sorț  cândva alb, dar acum murdar de nedescris. Avea cam doi metri si arăta cam ca Hulk Hogan, Avea pe el un maieu de culoare incertă, iar mușchii se conturau rădăcinoși, pe brațe și umeri. Dar cea mai tare fază era că, deși ras în cap, avea o mustață imensă, tip oală, cum rar mi-a fost dat să văd. Doi ochi mici, situați deasupra unui nas turtit de cine știe ce pumn sau box metalic, mă priveau cu nemulțumire de sub sprâncenele bogate.

-Kakvo?, mă întrebă scurt și nedelicat.
-Café… est?, mă încumet eu să improvizez în ceea ce credeam că ar fi un rudiment de limbă slavă.
-E!, îmi răspunde el și mai scurt.
-Shto café?, mai risc odată.
-Expresso!

Și cu un gest scurt mi-arată, într-o parte a mesei ce ne despărțea, un lighenuș de plastic în care zăcea cam 1 kg de cafea măcinată, iar alături un expressor de aluminiu, cum aveam în baruri în Brașov, prin anii ‘70. Muștele din Bulgaria se arătau mari amatoare de cafea, după cum dădeau și ele târcoale ansamblului.
O merge minunea asta?, mă întreb în sinea mea. Dă, Doamne, mă încurajez singur.

-Adin café, lansez comanda în eter.

Mastodontul se mai șterge odată pe sorț, și se apucă sistematic de treabă. Deșurubează expressorul, scoate sita, îndeasă în ea vreo 3-4 lingurițe de cafea, de am crezul că plesnește, pune apă, strânge la loc, aprinde un reșou cu gaze cu 2 ochiuri, și se pune pe așteptat. Din când în când mă mai privea cu mirare, întrebându-se parcă de unde dracu am apărut? Până la urmă curiozitatea învinge, se hotărăște, și mă întreabă ceva, care – după cum suna – părea a fi o întrebare despre originile mele ca neam.

-Rumunski, zic.
-Aha, rumunțili, se luminează haidamacul la față.

Ne mai privim așa vreun minut, două, ca reprezentanți a două specii diferite ce au aterizat din întâmplare simultan pe aceeași planetă, până când horcăitul expressorului ne dă de veste că e aproape gata cafeaua. Când liniștea se instaurează, bulgarul se uită în jur, ochește o ceșcuță de porțelan ce părea rămasă din războiul de independență de la 1877, când fusese probabil și spălată ultima dată, și întinde mâna spre ea. Disperat mă uit în jur, și zăresc sub un prosop murdar o pungă de nailon lunguiață, plină de pahare de unică folosință.

-Niet! Plastik, arunc hotărât, și-i arăt paharele.

Huiduma ridică din umerii de hamal de port, pescuiește un pahar din pungă, și mi-l umple jumătate cu lichidul mult visat.

-Dva leva!

Achit cele două leva, și cu spatele la ușă și ochii la casap, mă retrag spre ieșire. Salut din cap și ies victorios în lumina orbitoare de afară.

-Ce naiba ai făcut atâta, că vroiam să-l trimit pe băiat după tine? Ai adormit acolo? Deși după ce zgomote se auzeau, am crezut că e vreo bătaie generală în coșmelia asta, și te-ai băgat și tu. Ai găsit cafea?
-Găsit, răspund monosilabic, și m-apuc să înghit tacticos lichidul fierbinte, și amar precum fierea, că n-am mai cerut și zahăr, ca să nu abuzez de răbdarea măcelarului.

În 10 minute aveam pulsul setat la maxim, creierul începuse să proceseze din nou, iar talpa piciorului drept începuse să mă mănânce. Era cam ora trei când am purces din nou la drum.
Celebra cafea, cu parfum de măcelărie, m-a ținut în priză vreo 6-7 ore, până am ajuns pe autostrada București-Constanța, când după o oră de condus pe câmpie, a început să mă ia rău din nou somnul. M-am tot uitat pe dreapta drumului, poate-poate o apare vreo coșmelie cu umbrele de Pepsi din semiîntuneric, dar n-am avut același noroc.

La Cernavodă, la reintrarea pe drumul vechi, am oprit la restaurantul știut, am mâncat o ciorbă de burtă, mi-am turnat o sticlă de apă minerală rece în cap, și m-am târât până în fața blocului, la Constanța.

Acest articol a fost citit de 497 ori!

Please follow and like us:

0 Replies to “Cum s-o spune Kulata in englezește?

  1. Cred ca daca as fi vazut un munte de om iesind cu un satar si plin de sange, as fi zbughit-o in secunda 2, cui ii mai trebuia cafea !!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.