Nu piere o pădure, când îi răsar vlăstare! – partea I

Acest articol a fost citit de 1615 ori!

Fiului meu și nepoților mei.
Dragii mei, știu că nu vă place să citiți istorie, dar mai jos e vorba de istoria neamului vostru. Și uneori a familiei voastre. Nu trebuie neapărat să citiți tomuri întregi, ca să aflați lucrurile esențiale despre viața înaintașilor. Ați mai auzit câte ceva când povesteau papu și maia/muma. V-am mai spus și eu – și poate și părinții – câte ceva.  Și multe lucruri răzbat și din muzica armânească, care știu că vă place. Oricum, 8-9 pagini nu sunt prea mult de citit. Vă va lua mult mai puțin să o faceți, decât mi-a luat mie să le scriu.  Sper ca ele să vă stârnească interesul să descoperiți mai multe despre strămoșii voștri armâni fărșeroți, căci despre ei este vorba în principal în text. Dacă nu acum, măcar mai târziu. Lectură plăcută!

Fărșeroții! Ramura armânilor despre care s-a scris poate cel mai mult. Sau poate corect ar fi să spunem ramura „rrămănilor”, pentru că așa-și spun ei pe graiul lor, nelipsit nici el de a-ul proteic, dar nu și în denumirea identitară.
Rrămăn, armân, romanus.
Vlahi, vlasi, arvanitovlahi, vlahi caraguni, cuţovlahi, maurovlahi, țințari, ciobeni.
Macedo-români, aromâni, macedo-vlahi, machedoni.

Neamurilor în mijlocul cărora trăiesc, sau cu care au interacționat de-a lungul secolelor armânii, le-a fost extrem de greu să le găsească un singur nume. Și cum să dea un singur nume unui popor atât de divers, atât de mobil, atât de fărâmițat și în același timp atât de viguros?

Pentru mulți dintre armânii din România căutarea identității și a originilor a venit în partea a doua a vieții, când internetul și posibilitatea de a călători liber prin Balcani au creat oportunități noi în această privință. Mai timid sau mai hotărât, aceia dintre armâni care nu sunt preocupați doar de petreceri, bijuterii și bani, au început să-și caute originile. Și rudele. Indiferent cărei țări aparțin ele, în urma împărțirii peninsulei de la sfârșit de secol XIX și început de secol XX.

Printre ei se află și soția mea, Cornelia. Fărșeroată get-beget, cu origini – geografice doar – albanezo-grecești. Frașari, Colonia, Murihova, Paticina, Selia, Papadia sunt localitățile pe care ar trebui să le punctăm cu roșu pe un itinerar genealogic al stirpei sale. Și care recent a avut bucuria de nedescris de a avea primul ei costum de fărșeroată șopană, identic cu cel purtat de catre bunicile si străbunicile ei, de-a lungul vieții si peregrinărilor lor. Costumul fărşerotesc tradiţional, despre care C. Noe spunea – in 1925 – că „întrece in eleganţă pe aceea a tuturor celorlalte porturi aromâneşti; la tineri formeaza o siluetă de o sprinteneală desăvârşită, la batrâni, o majestate severă”. Prilej cu care m-a rugat sa pun pe hârtie câte ceva despre neamul ei, pentru ca voi – tinerii – să înțelegeți mai bine bucuria ei.

Costum fărşerotesc tradiţional

Răspunzând dorinței sale, m-am apucat să rezum mersul istoric care a făcut posibilă existența sa pe această lume. Nu e un lucru ușor, fiindcă nu scrisul era îndeletnicirea de baza a păstorilor nomazi fărșeroți, iar despre ținerea unui jurnal nici vorbă! Grijile lor erau altele: ca oile să fie bine hrănite și adăpate, să fie păzite de lupi, dar și de furi, mulse la timp, cașul bine închegat; măgarii și catârii să aibă samare bine întocmite, cu greutatea judicios repartizată; praful de pușcă al armelor să fie permanent uscat; proprietarii ale căror moșii erau tranzitate să fie mulțumiți; iernatul bine pregătit din timp; familia sanătoasă.

Organizarea specifică a armânilor o reprezenta fălcarea. Ea reprezenta o grupare a tuturor familiilor care ţineau de un celnic, de multe ori înrudite, legate prin sânge. În fruntea „fălcării” de fărșeroți se detașa permanent celnicul. Cel pe care grămostenii, cealaltă mare ramură de armâni, îl mai numeau și chihăie. Celnicul, nume de sorginte slavă, care-l definea pe „cel din frunte”. Celnicul reprezenta o instituție intreagă într-un singur om, lucru mai rar întâlnit. Ascultarea de care se bucura, în modul cel mai desăvârșit, poate părea ciudată azi, legată fiind de un popor a cărui permanentă mișcare pe hartă poate da senzația de dezordine. Dar aparențele înșală!

Tocmai pentru a se putea mișca dezinvolt peste hotare și granițe, printre popoare prietenoase, indiferente sau – de multe ori ostile – fărșeroții aveau nevoie de un lider, bărbat puternic, înțelept, diplomat și bun negustor. Bun vorbitor de greacă, turcă și bulgară, câteodată și de ceva albaneză. Capabil să calculeze rapid taxele ce le avea de plătit fălcarea, care avea câteodată în proprietate chiar mai bine de zece mii de oi.

E deja anecdotică întâmplarea în care un slujbaș turc, venit în control, se sperie văzând multitudinea oilor ce pășteau pe un plai armânesc, de pe muntele Seci, de lângă Pleasa, și îl întreabă pe celnicul Spiru Balamaci câte oi sunt acolo.
-100.000 de oi avem aici, și pentru ele plătim 100.000 de lire turcești taxe la împărăție, spune celnicul, care făcuse școală turcească.
Iar turcul îl ia cu el și-l duce la Istambul, pentru a mărturisi din nou acest lucru direct în fața sultanei, ocolind marii funcționari împărătești. Și asta pentru că din respectivele taxe doar 50.000 de lire ajungeau în tezaurul sultanului! Așa că celnicul nostru primește un document cu pecete atașată, cu precizarea că banii de taxe vor fi vărsați doar slujbasului care le va prezența unul identic!

Celnicul este în același timp și conducător militar, în caz de conflict cu alte etnii, cu antarţii greci, comitagiii bulgari, iar uneori chiar cu stapânitorul turc.  Când mai multe fălcări se puneau în mișcare, celnicii lor se sfătuiau asupra traseului, destinației și lucrurilor de făcut. Toate vocile erau ascultate, toate părerile cântărite, majoritatea dând în final direcția. Însă cei care nu erau mulțumiți de decizie puteau să se despartă cu fălcările lor, fără ca să fie condamnați pentru asta. Vorbim de o comuniune de interese, nu întotdeauna ușor de pus de acord, dar care nu experimenta tirania majorității.

Lucrul acesta ni-l confirmă William Martin Leacke, un ofițer englez atașat pe lângă armata turcă, în timpul conflictelor napoleniene, care este prezent în palatul unui mare vizir, atunci când celnicii aromâni se prezintă să aducă taxele strânse, după propria socoteală, dovadă că erau mai de încredere decât slujbașii fiscali otomani. Vizirul strâmbă din nas când sunt anunțați, povestind oaspetelui despre mirosul de oaie și despre hainele lor „primitive”.

-Să vină doar șeful lor, să nu vină toți, decide vizirul!
Slujitorul trimis să le comunice asta se întoarce speriat, neștiind cum va reacționa vizirul la răspunsul lor.
-Haide, spune, ce este?
-Au spus, au spus… că ei sunt toți egali!

Si vizirul e nevoit să accepte prezența tuturor celnicilor la ceremonia anuală plații taxelor.

Fărșerotii s-au împrăștiat – de la Frașari și localitățile vecine – pe un areal destul de larg, căutând spații de pășunat, locuri bune de iernat, și stăpânire îngăduitoare. Multe secole au practicat însă nomadismul, nu transhumanța, fiind probabil ultima populație europeană nomadă.

Cei dintre care se trage și soția mea, după „roire” erau așezați în câmpia Coloniei, denumire ce ea însăși trimite la prezența romanilor pe acele meleaguri, în antichitate. Și se chivernisiseră bine acolo, ca orice neam de oameni muncitori, cumpătați și organizați. Din păcate, ca de atâtea ori în istoria neamului armânilor, un satrap local și faptele sale murdare îi va face să părăsească regiunea. Este vorba de pașa Cheazim din Colonia, care prin abuzurile sale fiscale îi va face să ia arma în mână, ca să-și apere drepturile. În jur de 1770 are loc episodul eroic al luptei armatolului* Naum, împreună cu oamenii săi, vreo douăzeci de fărșeroți curajoși, împotriva a circa trei sute de soldați turci. Naum și oamenii săi luptă până la ultimul, apărând o trecătoare ce deschidea calea spre satele lor, eroul – rămas ultimul în viață – preferând să sară în prăpastie, decât să fie prins de dușmani. Și astfel pășea în legendă, fărșeroții păstrându-i amintirea într-un cântec frumos, așa cum obișnuiesc ei dintotdeauna.

Dupa lungă chibzuială celnicii fărșeroți decid că nu mai este de trăit în zona Coloniei, și fălcările se mută în ținutul muntos și plin de pășuni al Murihovei, lângă răul Tărna. Câțiva dintre ei, conduși de celebrul celnic Zega au ales să se așeze aproape de Florina, unde erau deja sate cu armâni. Mai târziu Zega cumpără două moșii de la beii turci, numite Hrean și Neokastro, aproape de Caterina.

Armâni fărșeroți din Constanţa și Neokastro – 2010

Cei stabiliți la Murihova își ridică mai întâi colibe (călive), conform îndelungatei tradiții fărșerotești, cu timpul durându-și și case din piatră, acoperite tot cu plăci (ploci) din piatră, ca mai jos, multe din ele prevăzute cu etaj.

După câțiva ani și majoritatea fărșeroților din Frașari pleacă în bejenie, ajungând în zona provinciei (vilaetului) Corcea, Corceaua pe limba lor, unde întemeiază o localitate nouă, Pleasa. Lor li se spune fărșeroți plisoți, pe când primilor – plecați spre Murihova – li se spune fărșeroți șopani.

Dacă mersul istoriei i-a confruntat, la sfârșit de secol XVIII, pe fârșeroți cu turcii și albanezii turcizați, după circa 100 de ani o altă nație, cu care trăiseră în bună înțelegere destul timp, alunecă pe panta naționalismului extrem. Apariția Bulgariei ca stat, și pretențiile ei asupra Traciei și Macedoniei, unde erau mulți slavi vorbitori de limbă bulgară, a dat naștere unei mișcări de gherilă, condusă de comitagiii („revolutionariii”) bulgari, care – cu arma în mână – acționau pentru anexarea Macedoniei la Bulgaria. Macedonie în egală măsură dorită și de greci, și de sârbi.  Binențeles că armânii nu agreau nici una dintre variante, preferând stăpânirea otomană a provinciei, care nu obliga nici la renunțare la limbă, nici la renunțarea la credință, și care se mulțumea cu taxe modice de la păstori.

Atacurile comitagiilor îndesindu-se, iar puterea otomană fiind vizibil slăbită de războiul pierdut la 1877-1878, fărșeroții din zona Murihovei sunt din nou puși în fața unei decizii radicale. Aceea de a părăsi, după doar câteva generații, căminul nou construit, și de a se muta mai spre interiorul imperiului, unde comitagiii nu puteau ajunge.

Cu toată avuția încărcată pe măgari și cai, fălcările s-au pus din nou în mișcare. Circa 800 de familii de fârșeroți șopani (Celea, Cușa, Lolea, Preșa, Butcaru, Zdru, Ghiza, Gache, Fotu, Gulea, și multe altele), cu 80.000 de oi și capre, și peste zece mii de cai și catâri. Au văzut munții Vodenei (Edessa de azi), lângă Lacul Ostrov. Le-au plăcut locurile, bune de pășunat, și s-au hotărât. Au cumpărat sau închiriat pământurile de la beii turci ce le stăpâneau, apoi celnicii au cumpănit locurile bune de așezat și s-au apucat de treabă.

Au întemeiat Paticina, sub conducerea celnicului Hristu Papanicola, și aici s-au așezat și cei din neamul Preșa, neamul străbunicilor voștri, pe linie paternă. Alături de alți fârșeroți destoinici: Roșu, Tase, Fotu, Dula, Gache, Muși, Ghiza, Giagiu, Leolea, Dică, Papasima, Tega, Pacea, Ianula, Lambru, Cutabiță, Zugrafu, Giumba, Condulimazi, Balamaci, Capurani și altii.

Spre Paticina, Grecia – 2010

Grămăticova a fost întemeiată de cei din neamurile Celea, Cușa, Păpălu, Pândichi, Pariza, Joga, Butcaru, Caramiciu, Dușu, Gârțu, Mitrenca, Chirvăsitu, Dimaca, Leaghi, Naum, Teja, Caraiorgu, Rușa, Macri, Hira, Enache, Ianca și altii.
Iar Cândrova, întemeiată de Mita Zdru, a adunat familiile Ciota, Dulea, Caratană, Filiu, Gace, Cugeaman, Scupra, Tega, Mișa, Pacea, Ștefu, Roșu, Șuta, Bavela și altele.

Mormântul preotului Nicolae Zdru, din Cândrova

Pe munții Seliei, celnicul Popescu i-a dus pe cei din neamurile Giumba, Hagi, Jurcă, Libu, Pacea, Tase, Zaif, Roșca, Zelca, Zugravu, Bocea, întemeind Selia de Sus. Se pare că acești fârșeroți veneau din celebra „Republică Suli”, cea de lângă Munții Amure, unde armânii și-au creat o organizare atipică, amintind de democrațiile antice, până când ea s-a prăbușit sub asaltul bandelor de mercenari ai lui Ali Pașa de Ianina, după mulți ani de lupte grele.

Prăbușirea Republicii Suli a fost deznodământul a circa zece ani de lupte, în care femeile fărșerote au stat alături de bărbații lor, încărcându-le armele, pansându-le rănile, și luptând chiar cu arma în mână, atunci când situația era disperată. Multe dintre ele completasera veștmântul tradițional fărșerotesc cu un pumnal atârnat la brâu. Când, prin trădare, turcii și albanezii musulmani au reușit să distrugă comunitatea suliotă, locuitorii s-au retras spre alte meleaguri, departe de guvernarea lui Ali Pașa.

În timpul retragerii a avut loc un eveniment ce ne dezvăluie caracterul femeii fărșerote, al femeii armâne în general. Un grup de câteva zeci de femei, cu pruncii lor, sunt în pericol de a fi prinse de dușmani, izolate fiind față de ceilalți sulioţi. Nevăzând nici o scăpare, femeile suliote își iau pruncii în brațe, se prind într-o horă, și cântând o melodie veche se aruncă împreună în prăpastia de lângă mănăstirea Zalongo…

Monumentul din Zalongo. Foto: greece.com

Ținutul Vodenei avea să le fie sălaș fărșeroților, așezati acolo împreună cu alte ramuri de armâni, nu pentru mult timp, din păcate. Viata lor se așezase pe tiparele cunoscute. Cei cu oi practicau de data asta transhumanța, între munții lor și câmpiile Caterinei și Tricalei. Alții lucrau la cărbuni, făcând mangal din lemnele ce se găseau din belșug, arzându-le în cuptoare speciale. Meșteșugarii aveau și ei de lucru. Bunicul părinților voștri, Iorgu Preșa, făcea samare pentru măgari, pe care le vindea în pleiada de sate de munte locuite de armâni. Ocupația i s-a lipit de identitate, încât toată lumea îl cunoștea drept Iorgu Sămărelu. Soția si-o luase din Selia de Sus, din neamul Zugravu, fărșeroată si ea, că așa cerea datina, respectată cu strictețe.

Nepoții lui Iorgu râd si acum, când și-aduc aminte discutiile cu papu, din copilărie:

-Și cum ai adus-o papule, de la Selia?
-Păi cum s-o aduc, pe cal.
-Si cât era de la Paticina la Selia?
-Păi cât sa fie, era… , era… o fugă de cal!

Dacă te uiți pe hartă, constați că pe vremea aceea si caii erau deosebiți, de vreme ce puteau străbate într-o fugă ditamai distanța de zeci de kilometri…

Și cum armânii erau foarte pudici, mai ales partea feminină, înaintea unei astfel de călătorii mireasa mânca 24 de ore numai măsline, de frică sa nu o apuce – Doamne ferește! – nevoile fiziologice pe drum, ceea ce ar fi pus-o intr-o situaţie jenantă fata de noul soț. Pe care – de cele mai multe ori – nu și-l alesese singură, căsătoriile fiind aranjate de către părinți, de pe vremea când viitori miri erau doar copii. Se schimbau „sorțurile”, se bea ceva, si aranjamentul era făcut. Câteodată viitorul socru mare dădea și o „flurie” de aur cuscrului, ca un fel de garanție întăritoare a înțelegerii.

Nunțile țineau multe zile, începand vineri cu împodobirea flamburei (bradului), fiind prilej mare de bucurie, deși băutura nu era printre lucrurile de căpătâi la o nuntă farseroteasca.  Mai important era că se adunau oameni care „se vreau”, petreceau, cântau și dansau împreună, râdeau și – mai ales – spuneau povești vechi, câteodată tragice, câteodată amuzante. Fărșeroților le place mai mult decât orice să facă „muabete”, adică să stea la povești, să flecărească am putea spune – fără nicio conotație peiorativă – lângă o cafea, sau un mult gustat pahar de țipură sau vin.

Împodobirea flamburei la fărseroții din Constanța

Și mai trebuie să spunem ceva despre fârșeroți, că ei au dus mai departe taina corului antic, cântat în polifonie. Muzica lor vine din negura timpului, când oamenii se adunau să-și împărtășească durerile, bucuriile sau angoasele, și nu aveau nevoie de instrumente pentru asta. Dacă noi, românii, ne cântăm doinele singuri, câteodată acompaniați de un fluier, fărșeroții împărtășesc neapărat cu ceilalți simțămintele. Un bătrân cântă, mai precis zice cântecul, iar ceilalți îi țin isonul, cu celebrul „eeeeee”, apoi  pe rând preiau versuri și duc povestea mai departe, câteodată subliniază ceva bătând palmele, alteori rotind „orile”, mătăniile de chihlimbar specifice, iar atitudinea corpului și a mâinilor sugerează de multe ori acțiunea din cântec.

Grigore Leșe a auzit de fărșerotii din Cogealac și cântecele lor polifonice, i-a vizitat, i-a apreciat mult, și i-a dus pe marile scene muzicale ale lumii, ca să vadă cât mai mulți oameni cum se cânta odată. Am avut șansa să trăiesc în familia Presa, unde barbații stăpâneau arta cântecului polifonic, i-am auzit de multe ori cântând, și rămân cu regretul de a nu fi fost în stare să îi înregistrez, pentru eternitate. Din fericire au făcut-o alții, câțiva oameni de bine care se chinuie să nu lase să moară cultura armânească.

Cântecul face atât de mult parte din spiritul fărșeroților, încât a generat și vorbe de duh pe seama lor:

„Fărșerot, fără cripari,
Tută dzua pi cântari”!
Fărșerot, fără griji multe,
Toată ziua vrea să cânte!

Când am început să vorbesc cu soția mea, prin 1989, neamul fărșerotesc a început a fremăta. Eram inginer stagiar, proaspăt sosit din Brașov, tocmai la M. Kogălniceanu de Constanța, unde 90% dintre șoferi erau armâni fârșeroți. Au aflat destul de repede, pentru că alți șoferi, unchi ai soției, ceruseră „referințe” despre mine.

-Șefu’, se interesează machidonii din neamul fetei cu care vorbești despre tine, îmi spunea câte un binevoitor, luni dimineață, la ședința de Siguranța Circulației.
-Cum, șefu’ vorbește cu o machidoancă?, se trezea câte un neavizat. De-a-cui este?
-Din neamul lui Preșa, măi.
-Care Preșa?
-Acei, măi, care mai cântă pe la nunți.
-Cântă la nunți?, am întrebat eu prima dată, surprins. Au formație?
-Nu, șefu’! Dar au voce bună, și știu cântecele vechi, ale noastre, de odinioară. Și câteodată îi mai roagă socrii să cânte o melodie, două, din alea vechi, să nu uităm de unde venim.

va urma…

Acest articol a fost citit de 1615 ori!