Acest articol a fost citit de 681 ori!
Kömi a erupt pe neașteptate în viața noastră de studenți interniști, după una din vacanțele de vară. Vacanță în care Marcel, colegul nostru de cameră aiudean, se întâlnise cu el în orășelul care le era amândorura localitate natală. Nu mai rețin dacă se știau de mici, ori s-au cunoscut în vara aceea. Cert este că Marcel i-a adresat invitația să ne viziteze la cămin. Lucru care s-a și întâmplat, la vreo două săptămâni după ce începuse școala.
Un ciocănit scurt la ușă, urmat de răcnetul nostru tradițional de „Intrăăă!”, ne-a adus în fața ochilor un necunoscut, căruia îi jucau ochii în cap ca la flipper.
Era înăltuț, avea un admirabil păr negru ciufulit și încurcat, care părea să nu știe de foarfecă. Precum și o față rotundă, căreia doar ascuțișul bărbiei îi întrerupea perfecțiunea geometrică. Pe obraji câteva vinișoare roșii își căutau drumul spre suprafață, dându-i un aer de veșnic petrecăreț. O bărbiță mică, care părea mai degrabă rodul întârzierii într-ale bărbieritului, precum și o mustață rebelă completau imaginea personajului. Dar ceea ce îl definea într-adevăr, lipită de el ca marca de scrisoare, era vioiciunea fără astâmpăr a ochilor. Închiși la culoare, aceștia păreau să nu poată sta mult într-un loc. Iscodind împrejurimile fără oboseală. Niște cearcăne tip talpa gâștii, pornite din colțul ochilor, completau de minune zâmbetul ce îi mijea permanent pe buze.
-Bună zâua, îl caut și eu pe Marcel Man. Nimerit-am bine?
-Nimeriși foarte bine, îi răspunse Virgil. Dar Marcel este puțin la baie, își spală ciorapii, intră că mă duc să-l chem.
-Așa, își spală urmele, replică vizitatorul, glumeț, și candoarea cu care lansase replica mi l-a apropiat de inimă din prima.
-Eu sunt Kömi, s-a prezentat el, dând mâna cu noi. Ca să știi să-i spui cine-l cată…
Virgil plecă în misiune, în timp ce eu l-am invitat pe musafir să ia loc pe unul dintre cele două scaune ce mobilau camera noastră de cămin. Scaunele acelea aveau pentru noi o valoare deosebită, și asta nu din punct de vedere sentimental. Stăteam pe ele când mâncam, și trăgeam masa lângă paturile suprapuse, ca să stea jos și cei ce nu prindeau scaune. Tot pe ele stăteau și cei care prindeau tura de învățat și scris la masă. Cum eu învățăm de regulă în pat, și doar în sesiune ceream rând la masă, dar pentru scurt timp, atunci când trebuia să scriu formulele în rezumat, colegii împărțeau două scaune la trei… studenți.
Pe unul din acele scaune așezam reșoul, alimentat printr-un fir direct de la bec, atunci când ne făceam de mâncare. Conducerea universității brașovene ne tăiase curentul la prize, ca să respecte îndrumările marelui cârmaci privind economia de energie. Așa că ne descurcam cum puteam. Și tot pe scaunele alea mi-aduc aminte că am făcut și niște nebunii specifice vârstei, dar despre care nu pot da amănunte, și mai ales nume.
Când Virgil deschise ușa din nou, Kömi i-o luă înainte, cu un aer grav pe față, doar ochii trădându-i adevărata stare de spirit:
-Îi spuseși?
Olteanul rămase cu mâna pe clanță, blocat de întrebarea pusă cu o perfectă rostire oltenească. Apoi am izbucnit toți în râs, un râs sănătos ce se propaga pe holurile goale ale căminului, prin ușa întredeschisă. Binențeles că în două minute am avut cel puțin 3 musafiri, care băgau capul pe ușă, după ce bătuseră sau nu la ea, și întrebau scurt:
-Faceți chef? Aveți ceva băutură? Măcrinus, a fiert deja vinul?
Marcel o dată sosit, ne-am pus la taifas. Și cum musafirii externi nu erau așa deși la cămin, taifasul s-a făcut binențeles la o bere, cumpărată de la camera 6. După ce ne-am împrietenit cu Kömi, l-am descusut puțin privind viața lui de zi cu zi.
-Sunt profesor, ne-a zis el, mustăcind, ceea ce a atras iar un hohot de râs umanim.
-Chiar sunt profesor, a insistat. Întrebați-mă ce predau!
-Ce predai, Kömi?, am întrebat, convins că totul este o farsă, după modul în care se prezenta el.
-Predau desen, la o școală din Săcele. Am terminat Arte Plastice, la Cluj.
Cu asta chiar că a reușit să ne blocheze. Brașovul era eminamente un oraș al facultăților inginerești, nu vedeai în fiecare zi un artist! Chiar, în afara facultății de matematică nu cred că aveam vreo facultate care să nu fie de ingineri, ceea ce ne crea mari probleme în a ne găsi o prietenă. Spre norocul fetelor de la matematică, care – deși limitate, monotone și mărginite – reușeau de regulă să se mărite înainte de terminarea facultății.
Încet-încet, Kömi a devenit o prezență regulată în viața camerei 5 din complexul studențesc de pe Memorandului. Venea cam la două săptămâni, și stăteam la o bere și la bancuri. În materie de bancuri, omul era de poveste. Avea un mod de a povesti extraordinar, de parcă retrăia atunci povestea bancului, și imita personajele de orice fel, cu inflexiuni ale vocii, cu mimică și gesturi teatrale, încât parcă ne hipnotiza. Știa perfect cât să întindă de un banc, astfel încât să dea drumul poantei exact când interlocutorii dădeau primul semn de plictis, cu impact devastator. Parcă-l văd cu ochii minții, destupându-și berea, înghițind o gură, ștergându-și cu un deget mustața zburlită, și întrebând aparent fără interes:
-Îl știți p-ăla cu Ghio și Văsălie, cu sirena?
În viața mea n-am auzit bancurile cu ardeleni povestite cu atata talent și patos, cu limbajul ardeleanului simplu, de zi cu zi, și – când unul din personaje era ungur – cu accentul inconfundabil al acestuia, când trebuia să vorbească românește, puțin stricat. Multă vreme l-am bănuit pe Kömi a avea sânge amestecat, unguresc și românesc, pentru că prea bine stăpânea limba română, și prea ușor trecea apoi în registrul maghiar.
La un moment dat ne-a făcut anunțul că va avea o expoziție în București. Era vizibil emoționat și – nu mai știu exact – cred că era prima sa expoziție individuală.
-Unde va avea loc, am întrebat?
-În București, la Orizont Atelier 35. Și am nevoie de ajutorul vostru!
-Al nostru? Ia zi, despre ce-i vorba?
-Am o mulțime de tablouri, unele destul de mari. Problema este că nu-mi permit, din cei 2000 de lei, salariul de profesor, să plătesc o mașină, special, ca să mi le transporte la București și înapoi. Și așa sunt mai tot timpul lefter, pânzele și vopselurile costă o grămadă de bani.
-Asta e clar. Dar cu ce te-am putea ajuta noi?
-N-ați putea veni cu mine la București, să le transportăm pe tren? Dar nu la bagaje, că m-am interesat, și e puțin probabil să mi le transporte neatinse. Vă plătesc eu biletele de tren, ies oricum mai rezonabil. Și m-ați putea ajuta și de la gară la galerie, precum și să le agăț pe pereți. Până în gara Brașov am aranjat, mi le aduce cineva. Iar la întoarcere ați reveni singuri, eu rămân în București mai multe zile, cât durează expoziția.
-Unde o să stai în București?
-Am un atelier închiriat, la o mansardă, într-o clădire veche.
Ne-am consultat din priviri, Ingineru’ a declinat posibilitatea de a ne însoți, așa că eu, Marcel și Virgil am spus:
-Bine, Kömi. Mergem! Când va avea loc toată tărășenia?
-Sâmbăta viitoare. Plecăm cu trenul de 6.30, cum ajungem ne urcăm în taxiuri, mergem la galerie și le aranjăm, pentru că la 14.00 are loc vernisajul. Vom fi la limită cu timpul, dar cu puțin noroc reușim.
-Bine, omule. Cât despre bilete, eu zic să te abții, nașul trebuie și el să trăiască.
Nu puteți să vă imaginați figura nașului, când a găsit un culoar întreg al unui vagon plin cu tablouri mai mici sau mari, învelite în hârtie și legate cu sfoară, rezemate de peretele acestuia. Kömi l-a luat deoparte, i-a arătat biletul, și i-a explicat că e un pictor sărac care merge la prima sa expoziție. Nașul a protestat, a amintit de vagonul de bagaje, și a băgat în buzunar dezinvolt contravaloarea transportului. A venit rândul nostru, care i-am explicat că suntem însoțitorii săraci ai pictorului sărac, și am cotizat la rândul nostru. Nasul s-a dovedit un mare admirator al artei, mai ales a gravurii, în special când ea era imprimată pe bancnote.
Am ajuns cu bine în București, unde niște taximetriști profesioniști au reușit să ne introducă, și pe noi și multitudinea de tablouri, în doar două mașini. Am descărcat arta pe trotuar, în fața galeriei, spre deliciul trecătorilor din zona. Norocul lui Kömi a fost că tipul care se ocupa de „mise én place” era super profi, și se mișca cu o viteză debordantă. Pe noi nu ne-a lăsat să ne atingem de nimic, doar el cu pictorul atârnând mulțimea de tablouri, după îndelungi consultări, negocieri, deplasări în spate pentru a studia perspectiva, lumina, și toate cele. Cert este că la 13.40 totul era gata. Cataloagele erau puse la vedere, pictorul care urma să vorbească despre expozant era prezent, palinca era pusa in păhăruțe. Da, era singurul vernisaj la care șampania a fost înlocuită cu ceva incontestabil mai bun, și mai rar degustat de bucureșteni.
Studiind tablourile, am înțeles de ce Kömi nu-mi dăduse niciodată un răspuns concludent, atunci când îl întrebam ce pictează el de obicei. Era un pictor de viziune, iar tema centrală a expoziției părea să fie legată de geneza umană. Așa se face că noi, viitorii ingineri, vedeam pe pânze spermatozoizi, trompe, vulve și utere stilizate, acolo unde – fără îndoială – artistul vedea ceva mult mai înălțător.
A doua expoziție a lui Kömi mi-a plăcut mai mult, avea drept temă „Lumea din spatele casei”. Cum am crescut la țară, tema mi-era mult decât familiară, și chiar dacă el stiliza mult cele reprezentate, nu aveam dificultăți în a le descifra.
Ceva din emoția prietenului nostru ni s-a transmis și nouă, așa că am fost extrem de fericiți auzind vorbele frumoase ce s-au spus despre arta sa, aplauzele publicului, precum și interesul acestuia față de lucrări.
Totul s-a terminat spre ora 17.00, când și noi și artistul behăiam de foame rău de tot. Măcar noi mai îngurgitasem niște gogoși, de la o patiserie pe care o găsisem după miros. Dar palinca ardea, și cerea ceva mai consistent. Kömi ne-a organizat repede.
-Unde-i straița mea? Aici, bun. Mno, am aici slană, brânză și ceapă. Mergem la atelier, e aproape, mergem pe jos. Trebuie să cumpărăm din mers pâine și niște bere, ar merge o bere pe căldura asta.
Am ajuns cu achizițiile făcute la atelier, într-o mansardă de bloc antebelic, cu o splendidă priveliște a Bucureștiului năvălind pe geamurile mari. Într-un colț, pe jos, era o saltea, peste care era aruncată o flocată de lână, culcușul maestrului. O piesă de mobilier, nici masă nici scaun, ne servea drept suport pentru fundul pe care urma să tăiem slana. Aici a apărut marea problemă a zilei respective: Kömi nu avea nici un cuțit!
-Ce drac de ardelean ești tu, fără brișcă?, a întrebat Marcel supărat.
În timpul ăsta eu cotrobăiam prin cutia de lemn a pictorului, ca unul care avea la rândul său un frate pictor. Și am găsit ce căutam! Un splendid cuțit de pictură, măricel, cu una din margini tăioasă. Am spălat vopseaua de pe el cu niște esență de terebentină, l-am spălat cu săpun(!), l-am șters cu o pânză, și ne-am repezit la tăiat slană și ceapă. Brânza se rupea cu mâna, nu mai avea nimeni răbdare să o taie. Probabil a fost cea mai gustoasă masă luată vreodată între prieteni!
La întoarcerea pe tren, surpriză – aveam același naș. Care s-a bucurat să ne vadă, ne-a întrebat de expoziție, și-a încasat taxa, și chiar ne-a dat cheia de la compartimentul său ca să ațipim puțin, cu promisiunea că ne trezește pe la Timiș.
Legătura noastră cu Kömi s-a întrerupt după ce ne-am împrăștiat în toate părțile, la terminarea facultății. După mai bine de douăzeci de ani, în epoca internetului, am descoperit că tocmai publicase o carte*. Am comandat-o, și m-am bucurat de ea, savurând fiecare pagină. Kömi al meu era profesor acum, la Institutul din Cluj, învățându-i pe tinerii artiști să-și găsească drumul în artă. Și dacă în tinerețe arăta ca un Sancho Panza neastâmpărat, acum fotografiile îmi arătau mai degrabă un Don Quijote al serioasei figuri.
I-am urmărit când și când traseul, atât cel intern cât și cel extern, bucurându-mă de reușitele lui, ca de cele ale unui vechi prieten. Două drumuri extrem de scurte în Cluj, în ultimii ani, nu mi-au permis din păcate o cât de scurtă revedere.
Dar zilele n-au intrat în sac…
*Andor KOMIVES, Tentația Paradisului – Editura Bastion / Brumar Timișoara
Acest articol a fost citit de 681 ori!
Nasul s-a dovedit un mare admirator al artei, mai ales a gravurii, în special când ea era imprimată pe bancnote. M-ai făcut să râd cu lacrimi !!! Mulţumesc frumos…
Ma bucur ca Silviu isi aminteste o sumedenie de detalii ale intalnirii dintre noi pe care cu har le povesteste. Fiind din „regnuri” diferite el inginer, eu artist descopar cu satisfactie talentul lui de povestitor. O intreaga perioada a tineretii mele brasovene a navalit in fata ochilor mei pentru care-i sunt recunoscator.
Bucuria a fost si a mea, sa rememorez perioada! Si am pe undeva chiar catalogul, sau cum se cheama, de la vernisaj, asa de mult mi-a placut evenimentul. Week-endul acesta ar fi trebuit sa fiu la Cluj, la Gala Corbilor Albi, dar o nunta si o problema de la firma m-au impiedicat sa ajung. Sunt sigur insa ca vor fi ocazii sa ne revedem pe viitor…
Mă bucur să cunosc prieteni de-a lu Ady, cum îi spuneam noi la Aiud. E locuind o perioadă pe aceeași scară cu el și familia lui. Mi-a plăcut articolul!