Roșii si roșii…

Azi am cumpărat din piață niște roșii acceptabile. Asta înseamnă că aveau o fărâmă de gust ce amintea de roșiile de acum 30 de ani, sau mai mult. Și nu mi-am putut reprima un oftat când mi-am amintit că – la sfârșitul verii – mâncam cele mai faine roșii. Adică roșiile acelea mari, pe care uneori palma nu le putea cuprinde, care crăpau puțin datorită creșterii prea rapide și expunerii la soarele de sfârșit de august. Roșii extraordinare, untoase parcă atunci când mușcai din ele, cu un gust desăvârșit. Le mâncam uneori goale, presărate cu sare grunjoasă, fără adaos de iod (!), și ni se păreau un fel de fruct delicios, botezat din greșeală legumă.

Duminică dimineața mama ne făcea de multe ori scovergi, langoșe cum le spun ardelenii, și micul dejun al nostru consta în brânză de capră sau vacă, mâncată cu roșii gustoase și scovergi calde. Câteodată ăsta era și prânzul, dacă mama nu reușea să ne strângă de pe ulițele satului, unde ne duceau în goană pașii, ascultând atavica chemare a copiilor spre joacă.

Tot spre sfârșitul verii se coceau și roșiile lunguiete, cărnoase, fără prea multă zeamă, care n-am știut niciodată cum s-ar chema de fapt. Noi așa le spuneam, roșii lunguiete. Ele, împreună cu roșiile mai mici, la care noi ne strâmbam disprețuitori, luau calea ligheanului mare în care de fierbea bulionul. Asta însemna că goana noastră pe ulițele Obrejitei, sau prin viile din jurul său, se întrerupea sporadic, atunci când mama reușea să pună mâna pe noi și ne așeza în fața mașinii de stors roșii. În acele triste momente, mâinile noastre se mișcau cu o viteză impresionantă, învârtind mânerul mașinii, adăugând roșii, aruncând cojile strânse, și golind castroanele pline de suc în lighean. Terminam incredibil de repede operațiunea, ne spălam pe mâini în tubul de ciment  plin cu apă de ploaie, înhățam din mers orice era de mâncare prin preajmă și se putea mânca din alergare, iar mama afla despre finalul acțiunii doar din zgomotul porții trântite, trasă înapoi la locul ei de cele 2 arcuri metalice cu care o prevăzuse tata.

De multe ori spre sfârșitul vacanței îmi plăcea să citesc în grădină. Soarele nu mai ardea ca vara, și îmi încălzea plăcut trupul, întins pe o pătură veche, între două rânduri de roșii din grădină. Roșiile erau înalte și prinse de sârme întinse pe spalieri, ca vița de vie, soluție aleasă de tata după ce văzuse ceva similar într-o fermă. Pe un colț al păturii era așezat un castron cu câteva felii de pâine și bucățele de caș de capră, masa frugală pe care o luam când vroiam să citesc în grădina. Completată cu roșii coapte târziu, pe care le frecam de maieu ca să le șterg de praf, mușcând apoi cu poftă din ele, ca din măr.

Pe vremea aceea cultivam cel puțin trei soiuri de roșii, sau pătlăgele cum le mai spuneam, în fiecare an. Roșiile timpurii proveneau din răsaduri cumpărate de la Profira, fata mai mare a lui nea Ion Lungu, vecinul nostru de pe uliță, de la trei case distanță. Profira (ce nume frumos) se căsătorise la Videle, pe lângă București, zonă de legumicultori pricepuți, care luaseră locul „bulgarilor” din interbelic pe piețele comuniste. Aveau solarii, plantau răsaduri, și le vindeau în toată Muntenia. Profira apărea primăvara la Obrejița, cu mașina doldora de răsaduri, și trăgea la câțiva cunoscuți, care răspândeau rapid vestea în sat. Nu știu cum se făcea, dar nici când se trăgeau clopotele într-o dungă, semn de nenorocire, parcă nu se aduna lumea așa repede, ca atunci când sosea Profira cu răsadurile. De multe ori avea două feluri de răsaduri, și le vindea cu explicațiile de rigoare:

-Astea sunt din alea pitace, nu cresc așa înalte, dar se coc cu 7-10 zile mai repede. Astea sunt din alea ce cresc înalte, trebuie să le ajutați cu araci și sârme, dar toarnă încontinuu după ce încep să se coacă.

Câteodată cererea era așa de mare, că soțul Profirei era nevoit să se urce în mașină, să ia calea Bucureștiului, și până seara să se întoarcă cu mașina plină de răsaduri. Dacă nu reușea să vândă tot, Profira înnopta la o cunoștință, și termina a doua zi vânzarea.

Al doilea fel de roșii erau cele gigant, de care mama era foarte mândră, pentru că – spre deosebire de mulți alți săteni – ea avea răbdare să le lase să se coacă bine, să aleagă câteva dintre ele, să le scoată semințele, să le așeze pe un ziar să se usuce bine la soare, și să le păstreze pentru la anul. Păstrarea se făcea fie în cutii de ness Amigo, fie în borcane cu capac în filet, care garantau că umezeala nu va pătrunde la semințe. Câteodată mama punea ea însăși răsaduri, din aceste semințe, în tot felul de găletușe sau cutii cu pământ, păstrate în casă, la adăpost de frigul de afară. Când creșteau de-o palmă, iar afară primăvara se instalase definitiv în drepturi, le planta în grădină. Binențeles că nu se comparau cu răsadurile de 25-30 de cm ale Profirei, dar soiul era altul, la fel și scopul plantării lor.

Iar al treilea rând de roșii, cele lunguiețe, erau cultivate cu scopul precis de a furniza materia prima pentru bulion. Totodată mama mai punea roșii lunguiețe la saramură, pentru mâncare, întregi, alese când erau coapte dar nu începuseră să se înmoaie. Le vedeam în borcanele de sticlă de 20 litri, în cămara pe care o mai înveseleau iarna cu culoarea lor.

Și binențeles că toate soiurile cultivate dădeau și materie primă pentru gogonele, fără de care bucatele mâncate iarna, mai ales după Ignat, n-ar mai fi avut aceeași savoare. Gogonele mamei erau proverbiale, de multe ori musafirii aflați în trecere pe la noi acceptau să mănânce ceva, atunci când ne găseau la masă, numai pentru a avea prilejul să se înfrupte din gogonelele mamei.

M-am bucurat amintindu-mi de roșiile copilăriei, dar m-am și întristat în același timp. De ce? Pentru că am realizat că tinerii și copiii de zi nu vor ști niciodată care era gustul unei roșii adevărate, culeasă cu mâna, din grădina gospodarului, și savurată doar de dragul gustului său.

Acest articol a fost citit de 220 ori!

Please follow and like us:
error

4 Replies to “Roșii si roșii…

  1. Roșii din acelea mari, deformate, crăpate dar cu un gust nemaipomenit de mulți ani de atunci, am mâncat și eu.Și aș mai vrea! Oricâte aș fi gustat-mai ales în ultimii ani- niciuna nici măcar nu se apropie de gustul de roșii măcar! Poate că cele de Turcia, despre care se spune că ar fi fost importate de la noi? Le pot boteza cum vor occidentalii, le pot ambala în fel și chip, nu mai sunt roșii adevărate. Uneori mă consolez că măcar ambalajul îl pot refolosi pe post de tavă, dacă roșiile nu erau gustoase, dar se întâmpla să nu fi fost nici măcar comestibile!
    Mi-a plăcut descrierea, deși m-ai alergat prin curte, pe la poartă, pe uliță și înapoi la stors roșii, de abia am putut gusta din brânza de capră aruncându-mi o privire în cartea pe care o citeai tolănit în iarbă.

  2. Îmi doresc acele roșii cărnoase pe care ke mâncăm cu brânză, dacă mergeam la țară le culegem pe alese din grădină. Rar mai am ocazia să găsesc roșii cu gust de roșii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.