In memoriam Ghiță, porcul românesc – 1

 

Pe porcii noștri, cei pe care îi creșteam în curte în vremea copilăriei, îi chema invariabil Ghiță. Nu știu să spun de ce, n-am reușit să aflu răspunsul de la părinți. Nu știu dacă și în alte case din Obrejița era obiceiul asta, să-ți botezi porcul cu același nume, an de an. Pentru că dacă ar fi așa, ar trebui să răsfoim puțin prin obiceiurile populare din străbuni. Care străbuni, de exemplu, botezau vacile cu nume date după ziua din săptămână în care erau fătate. De se zăpăceau văcarii de câte Joiene, Marțole, Sâmbotine sau Dumane aveau în cireada pe care o duceau la păscut. Cum noi cumpăram porcul de la târg, ca godac, e clar că botezul de acest gen nu-și avea locul.

Oricum porcii noștri primeau nepăsători la început acest nume de alint, ajungând însă să și-l însușească cu timpul. Când începeau să-l asocieze cu strigătul stăpânului, care aștepta ceva de la ei. Sau de la dânșii, cum s-ar spune prin Moldova, unde respectul față de animalele de casă chiar nu este vorbă goală.

Godacii îi alegea întotdeauna mama, care – fie datorită genei de ardeleancă, fie datorită faptului că la stâna bunicului se creșteau întotdeauna 7-8 porci, hrăniți cu zer, avea un fler infailibil în a depista un exemplar bun de carne. Si care să crească fără a acumula prea multă grăsime. Da, da, fără prea multă grăsime. Dacă în Ardeal grăsimea este apreciată în mod special, urmând să furnizeze slana, aliment de bază în hrana zonei, la curbura Carpaților aceasta nu era dorită în mod deosebit. Se făcea șuncă, binențeles, se și topea grasime pentru carnea pusă la garniță. Dar carnea era pe locul întâi în topul preferințelor.

Mama se uita întotdeauna la botul godacului, la formatul urechilor, la lungimea trupului, și când spunea hotărâtă: „Pe ăsta îl luăm!”, puteai fi sigur că din godacul respectiv va crește un porc pe cinste. De multe ori tata strâmba din nas, pentru că godacul respectiv fie era negru, fie bălțat, fie cu niște dungi ca de mistreț. Si în general arăta mai urât decât niște porci rozalii, ca fundul de bebeluș, care-ți agățau ochii de prin căruțele megieșilor. Dar mama i-o tăia scurt, spunându-i că purcelul ales este fie Bazna, fie corcit cu vreun porc din aceasta rasă:

-Ce vrei, să-l iau pe ăla roz cu botul scurt, care se va transforma într-un munte de grăsime, după ce o să ne mănânce și urechile? Cine să mănânce atâta grăsime, că vouă nu vă place, iar eu n-am voie. Să dau bani pe porc și furaje ca să fac săpun de casă din el?

Achiziția godacului se făcea de la oborul ce se ținea sâmbăta la Plainești, sat de pe fosta moșie Plaginesti. Căruia comuniștii îi schimbaseră numele în Dumbrăveni, ca să facă uitată amintirea boierului Plagino. Asta după ce vreme de vreo 20 de ani îi spuseseră satului Suvorov. Asta pentru că-l blagoslovise Dumnezeu cu statuia generalului rus cu același nume, ce se luptase pe valea Râmnei pe la 1789.

Porcii aleși de mama creșteau exact pe coordonatele prorocite de ea, spre mândria tatei. Care era cel ce primea complimentele gospodarilor ce ajungeau pe la noi prin curte, și zăreau locatarul cotețului de lemn din fundul curții. Cotețul ăsta, spre deosebire de multe altele din sat, era o adevărată reședință princiară porcină. Iar aici mâna tatei de meseriaș se vedea cu prisosință. Era ridicat pe piloni, astfel încât eventualii șobolani veniți din vecini să nu aibă unde să se cuibărească. Si avea un șanț de scurgere pentru dejecții sub el, plus trei compartimente: locul de hrănit, locul de dormit și locul de făcut nevoile.

Tata insista să învețe porcii să-și facă nevoile într-un singur colț al cotetului, și cu mulți dintre ei reușea! Era mai ușor de curățat așa, iar porcii erau și ei mai curați. Locul de dormit avea paie și coceni, și era delimitat printr-un trunchi de lemn bătut în cuie, în podea. Care îi servea porcului și drept scărpinatoare. Teica cu apă era bine fixată și ea într-un colț, și-i puneam des apă curată, de fântână, chiriașului.

Într-un an, când mama se simțea rău de mai mult timp, a trebuit să accepte situația că nu se poate deplasa la Plainești, să cumpere porcul. Așa că sarcina i-a revenit tatei. Chiar în acel an ai mei se hotărâseră să încerce o schimbare de abordare. Pentru că cei trei copii crescuseră mari, s-au gândit să ia doi godaci. Pe unul să-l sacrifice după câteva luni, când va ajunge la 60-70 de kilograme, iar pe celălalt să-l crească până la Crăciun. Sperau să se descurce mai ușor cu mâncarea pentru familia lor numeroasă. Pentru că oamenii cumpărau rar carne de la oraș în vremurile respective, ținând cont că aveau curțile pline de găini, rațe, gâște și curci, unii aveau și câte o capră-două, și mai creșteau și porci.

Tata a plecat mândru la târg, cu banii la teșcherea, urmărit de sfaturile mamei referitoare la cum ar trebui să arate godacii. Pe la ora 11.00 o căruță a unui consătean a tras în fața porții, și acesta l-a ajutat pe tata să ducă achizițiile în coteț. S-au cinstit cu un rachiu, și tata a mulțumit pentru ajutor. Mama a ieșit cu greu din casă, s-a dus la coteț, și brusc a început să ofteze.

-Ia veniți și voi copii, să vedeți ce porci a luat tăticu’. Păi bine, omul lui Dumnezeu, cum ți-am zis eu să arate, cum să aibă botul și urechile?

-Ce-ai, măi, ce nu-ți convine?, s-a răstit tata, nervos.

-Ce nu-mi convine? Nu-mi convine că ai luat doi pui de băltăreți, sau de porci corciți cu mistreți din Baltă. Tu ai mai văzut porci așa păroși în viața ta? Și cu părul aspru ca peria de spălat dușumele? Ăștia s-or face mari când mi-oi vedea eu spatele. Și dacă n-am merge împreună de atâția ani la cumpărat! Și totuși n-ai învățat nimic…

Mama a avut, ca de obicei, dreptate. Venise toamna și băltăreții nu puseseră pe ei nici 10 kg de carne, abia dacă aveau 30 de kilograme fiecare. Și nici nu vroiau să mănânce ce primeau, catastrofă, ce mai. La sfârșitul lui august, după ce strânsesem și ultimele legume din curte, i-am lăsat slobozi prin grădină. Că și așa nu vroiau să mănânce. Sămânța de mistreț s-a vădit imediat, au început să râme prin grădină ca tractoarele, de râdeam strâmb spunându-ne că nu va mai trebui arată în primăvară.

Într-o duminică dimineață, tata trăsese o fugă la Râmnicu Sărat, la aprovizionare. Și venise cu vreo trei kilograme de merlucius superb, spre bucuria noastră, în meniul cărora peștele era o apariție rarisimă. Mama l-a curățat frumos, i-a tăiat capetele, l-a spălat și l-a pus într-un lighean, în așteptarea orei prânzului. Pe vremea aceea nu aveam frigider, așa că mama lăsase peștele pe masa din curte. Punând un lighean mai mic peste, drept capac, iar pe acesta o cârpă udată cu oțet. Oțetul se evaporă cu consum de căldură, ceea ce menținea conținutul ligheanului acceptabil de rece.

În timp ce ea trebăluia prin chiler, iar eu citeam în odăița de zi cu zi, deodată în curte s-a auzit un zgomot puternic. Ca o salvă de tun.

-Ce Doamne iartă-mă s-a auzit?, întrebă mama cu voce tare. Ce putea să cadă, că n-am nimic rezemat pe lângă casă.

Apoi, odată ce înțelegerea cauzei și-a făcut loc în mintea ei, a strigat speriată:

-Peștele! Vio, fugi repede, că l-au trântit porcii!

Am fugit afară, unde aveam să asist la o întâmplare de poveste. Porcii, slobozi prin curte, simțiseră mirosul de pește. Au venit, s-au săltat cu picioarele din față pe masă, nu știu cum, că era înaltă, au tras cu gura cârpa, și o dată cu ea cele două ligheane. Când am ieșit eu, fiecare apucase să înghită cam câte un sfert de merlucius. Si se chinuiau să-l înghită cu totul, precum șarpele boa ce înghite căprioara. Peștele era prea mare pentru gâtul lor, ca să-l înghită cu totul, și făceau eforturi să-l morfoleasca cu dinții. In timp ce tot ridicau capetele în sus, în speranța că le va aluneca pe gât.

Mama a ieșit și ea, s-a uitat câteva zeci de secunde la ei, și a izbucnit în hohote de râs. Care m-au molipsit și pe mine, făcându-l și pe tata să apară din atelier, mirat de atâta veselie. După ce am tras o porție bună de râs, tata s-a apucat să le rupă peștele din gură, ca să nu se înece cu el. Eu am încercat să recuperez jumătatea de pește ce rămăsese în lighean, și nu ajunsese pe jos, dar mama, clătinându-se de râs, mi-a făcut semn să-l las acolo. După ce godacii au molfăit câte un merlucius făcut bucăți de către tata, mama i-a gonit spre fundul curții, nu înainte de a le spune:

-Ei bine, dragilor, se pare că v-am aflat secretul. Să vedeți cum face Sofița porci de tăiat din voi, până la Crăciun.

Din ziua aceea peștele și-a făcut loc în meniul godacilor băltăreți. Dar nu merlucius, că pe acela îl mâncam rar și noi. Nu. Mama, inventivă, a găsit altă soluție. Le făcea fiertura de zi cu zi, pe care înainte nu prea o băgau în seamă, iar în ea le amesteca câteva capete de hamsii. Cum simțeau miros de pește, o înfulecau pe nemestecate. Hamsiile le mâncam noi, binențeles, având grijă să punem deoparte capetele și cozile. Vânzătorul de la cooperativă a rămas mirat de faptul că am început să devenim clienți regulați de hamsii, hering și scrumbii sărate. Scrumbiile sărate, și uneori afumate, erau una din mâncărurile mele preferate. Așa că acum de-abia așteptam ca la cooperativă să lipsească hamsiile, ca să mă gratulez cu câte o scrumbie, ale cărei resturi ajungeau la purcei.

În circa 4 luni cei doi băltăreți au crescut de mai mare dragul, ceea ce ne-a asigurat niște sărbători de iarnă liniștite.

Acest articol a fost citit de 108 ori!

Please follow and like us:
error

2 Replies to “In memoriam Ghiță, porcul românesc – 1

  1. Mi-a plăcut!Ești un povestitor înnăscut, Măcri! Cât despre numele porcului, cred că vine de la activitatea principală a chiriașului din coteț: adică el guiță toată ziua.Prin metagramă , nu-i așa, a devenit ghiță!:))

     

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.