Minirecviem pentru un Jedi Master

Pomenește-mă și voi trăi! (inscripție de pe un sarcofag egiptean)


​SanctuarulBăiatul călca cu sfială peste pragul bibliotecii, după ce glasul doamnei Văraru se auzea prin placajul acesteia, îndemnându-l să intre. Făcea doi pași înăuntru și se oprea, temător și emoționat totodată. Vederea sutelor de cărți răspândite pe rafturi îi cauza mereu un moment de blocaj, în mintea sa nemaiavând loc decât o singură frază, repetată cu obstinație:

-Oare cum ar fi să le ai pe toate acasă?, să le poți mângâia cotorul cu mâna, să le poți frunzări pe îndelete, citind un pasaj de aici, unul de mai încolo, apoi să-ți spui relaxat: Dumas primul, Strugațki al doilea, Jules Verne la urmă.

Vocea severă a profesoarei de limba română îl scotea însă din contemplație repede:

-Aha, tu ești Băiatule? Ai adus cărțile. Dă-mi-le să le tai în fișă. Și alege altele dacă vrei, dar grăbește-te, că plec când sună de intrare, am oră la clasă.

Ochii băiatului începeau să alerge cu disperare peste titluri, autori și colecții, trăgând ușor câte o carte din raft, citind ce scrie pe spatele uneia, frunzărind-o rapid pe alta, obligat să aleagă patru-cinci titluri în cele maxim zece minute avute la dispoziție. Profesoara i le înregistra din mers în fișă, pe măsură ce le punea pe masă, ca să câștige timp.

-Patru? Cinci? Hai, ajunge, mai vii și săptămâna viitoare.

Băiatul se despărțea cu greu de comoara aceea inestimabilă, închisă între pereții unei camere nu foarte mari din incinta școlii. Își lua cărțile, mulțumea și pleca fericit spre clasă. Profesoara respira ușurată, închidea în urma lui și se îndrepta și ea spre cancelarie.

Făcea limba și literatura română cu dânsa an de an, dar orele respective erau plictisicoase, terne, datorită lipsei de talent pedagogic dar și – cel mai grav – a lipsei de dragoste față de literatură.

-Cum să poți să vorbești de Eminescu, Creangă sau Caragiale, despre operele lor extraordinare, ca și cum ai vorbi de nea Gicu de la cooperativă?, se întreba adesea băiatul.

În scurt timp însă, după intrarea la liceu, pronia cerească avea să-i aducă un dascăl de literatură ce părea el însuși coborât din paginile vreunei cărți scrisă de un clasic. Pe domnul profesor Crăciun. Genul de profesor de literatură a cărui figură zâmbitoare are să ți se ivească permanent în fața ochilor, ori de câte ori o să intri într-o librărie și să mângâi cărțile.Craciun

Craciun
​Ceva din înfățișarea sa impunea nemărginit respect. Băiatul nu știa dacă era trupul împlinit, zâmbetul veșnic mijit în colțul buzelor sau coama de păr negru dat pe spate, care-i oferea o apariție demnă de Eminescu. De acel Eminescu matur, cum puține fotografii ni-l arată, din păcate. Fruntea înaltă, nasul acvilin, tenul ușor măsliniu și ochii ce păreau să-ți zâmbească completau portretul în tușe fine, ca într-o fotografie sepia de altădată. Și de fapt așa-i spuneau mulți dintre copii, ba chiar și unii dintre dascăli: Eminescu.

Se născuse cu vocație de dascăl și era conștient de asta. Avea în stilul de a fi și de a preda ceva ce-l trimitea cu gândul pe băiat la dascălii moldoveni ai sfârșitului de veac XIX. Și el aparținea Moldovei sudice, dar graiul îi era curat. Păstrând doar o anumită muzicalitate, o melodie tainică a rostirii cuvintelor, ce n-o întâlnești decât la aceia care și-au plimbat pașii mai mulți ani pe sub umbra teilor spre Copou, printr-un oraș născător de cultură în limba română, mai veche sau mai nouă. Și – ca toți moldovenii – era un mare sufletist. Pentru dânsul literatura română, cu succesele sau nerealizările sale, cu bătăliile sale din culise, date între membri de cenacluri diferite, cu ambiții și ură câteodată, reprezenta într-un fel familia sa, pe care ne-o prezenta și nouă puțin câte puțin, an de an. Și avea un aer pișicher când povestea despre desființarea „oficială” a cenzurii literare în România, sau despre plagiaturile lui Eugen Barbu.


Băiatul avea să trăiască clipe superbe la cenaclul literar al liceului, acolo unde se simțea liber să dea frâu liber pasiunii sale pentru literatură, alături de colegi cu aceleași preocupări. Și avea să-și aducă aminte, peste ani, de un moment special. Răspunzând invitației dascălului lor, marele scriitor Marin Preda avea să vină la o ședință de cenaclu, unde să vorbească despre operele sale și să dialogheze cu ei. Binențeles că intraseră cu toții în fibrilație aflând asta.

Să dialoghezi cu Marin Preda, să-l întrebi despre satul natal reflectat în Moromeții, sau despre Cel mai iubit dintre pământeni, proaspăt apărut și repede dispărut din librării! În luna mai a anului 1980 acesta părea un eveniment unic în viață. Dar cu o săptămâna înainte de evenimentul planificat, domnul Crăciun intrase la ora de română fără catalog, cu hainele aranjate cam neglijent, lucru neobișnuit la dânsul, care era tot timpul îngrijit, fără să facă o manie din asta. Intrase cu pași tremurați, iar în ochi avea lacrimi, de parcă pierduse pe cineva drag. În clasă se lăsase brusc liniștea, pentru că era ceva unic să-l vezi pe profesorul tău veșnic zâmbitor având ochii lăcrimați.

-Dragii mei, o mare nenorocire s-a abătut asupra culturii române și neamului nostru. S-a stins din viață Marin Preda.

A urmat un minut de reculegere apăsător, iar după aceea ora de română s-a transformat într-un necrolog Marin Preda.

Când liceul se apropia de anul terminal și era nevoit să ia o hotărâre privind viitorul său, Băiatul îi împărtășise neliniștea. Zâmbetul avea să se stingă pe fața energică a dascălului, care păru să trăiască un moment de șovăială. Apoi îi spusese cu tristețe ceva la care părea că se gândise de mult timp, fără însă să se hotărască până atunci să i-o transmită:

–Măria Ta, lasă literatura pentru sufletul tău și fă-te „injiner”, că de ăștia are țara nevoie acum! Cu literatura o să ajungi vreun dascăl de țară, făcând o navetă imposibilă, cu un salariu de mizerie, din care nu vei putea să-ți cumperi nici cărți. Injiner, auzitu-m-ai? E vremea lor…

Șocul fusese mare pentru băiat. Nu în fiecare zi cel pe care-l privești așa cum discipolii își privesc maestrul, îți spune să lași baltă pasiunea de căpătâi și să intri în lumea reală. Ceea ce și făcuse, deși ușor nu-i fusese.

Avea să vină apoi, peste mulți ani, o zi de februarie în care Băiatul avea să citească într-o gazetă de pe net că dascălul lui preferat se stinsese la rândul său, plecând să învețe literatură îngerii din cer. Și ceva avea să se rupă acolo, în sufletul său de ucenic padawan, știind că rândul celor cu adevărat aleși s-a mai subțiat cu unul.

Acest articol a fost citit de 361 ori!

Please follow and like us:
error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.