Acest articol a fost citit de 430 ori!
Spre surpriza mea, într-o zi am fost contactat pe Facebook de o poloneză cu nume imposibil. Ne-am făcut prieteni, după care doamna respectivă m-a întrebat emoționată dacă într-una din pozele mele de album, domnul din stânga nu este Cornel Măcrineanu? Va dați seama că am rămas mască! La început am crezut că nu am înțeles bine, doamna folosea un translator electronic, care dădea niște expresii de genul care “sună ca dracu”, ca să-l citez pe Mircea Dinescu.
Apoi am început să pun și eu întrebări și încet – încet m-am lămurit. Am început să-mi amintesc despre relațiile fratelui meu mai mare și am realizat că prin 1979-1980, la mare, a cunoscut o poloneză. Era o femeie micuță, slăbuță, cu un păr de culoarea mierii de albine, cu trăsături foarte frumoase, dar cu un nume greu de pronunțat, sper să nu mă înșel dar se scrie în limba poloneză Jadwiga, despre pronunție mai bine nu mă întrebați.
Impresia de fragilitate pe care o degaja Jadwiga nu s-a confirmat însă, pentru că mai târziu am aflat că făcea sport și o făcea la modul serios, dovadă multele diplome și medalii pe care le avea acasă pe un perete. Era în cantonament la mare și acolo se cunoscuse cu fratele meu. Eu eram la liceu în vremea respectivă și am tratat respectiva prietenie ca pe una din relațiile oarecare ale lui Cornel, ceva mai exotică de data aceasta, pentru că partea feminină venea din țara lui Sinkiewicz.
Era perioada de mare prietenie dintre noi și polonezi, când drumurile spre Litoral erau pline de Polski Fiat, Polonez și Lada, care de cele mai multe ori trăgeau după ele și o rulotă, așa descoperind noi copiii pentru prima dată că rulotele există și in Europa, nu numai în filmele americane. Polonezii, cehii și nemții “democrați” veneau la noi pentru că aveam litoral însorit, prețuri și distracții ok, dar și pentru că nu vedeai picior de rus în uniformă în România.
De fapt prietenia dintre noi și leși e de natură istorică, a început încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun, care trimitea un corp de oaste să-i ajute pe vecinii de la nord împotriva cavalerilor teutoni. Ștefan cel Mare a fost și mai prieten cu leșii la începutul domniei, l-a împrumutat chiar pe regele lor cu 9000 de ducați, pentru care acesta a pus zălog Pocuția. Cum împrumutul nu a fost achitat la scadență, Ștefan a luat Pocuția cu armele, apoi s-a tot jucat de-a șoarecele și pisica cu vecinul polonez vreo 20 de ani, pe tema proprietății asupra ei.
Una peste alta, dacă punem la socoteală și luptele comune împotriva turcilor și tătarilor, dar și ajutorul dat în 1939 Poloniei, astfel încât guvernul și tezaurul ei să tranziteze România spre vapoarele din Constanța, care le-au dus în cele din urmă la Londra, am fost mai degrabă prieteni cu leșii decât dușmani de-a lungul timpului.
Dar prietenia româno-polonă în ceea ce-l privește pe Cornel a fost o chestiune mai mult decât serioasă, Jadwiga revenind în România în 1980 și 1981, însoțită și de niște prieteni, s-au făcut chefuri mari la Brașov, cu simplicarea și a celuilalt frate mai mare al nostru, astfel că în 1981 toamna a venit pentru Cornel invitația să-și viziteze prietenii la ei acasă, în Polonia.
Bineînțeles că au început pregătirile, căutarea cadourilor și întrebarea către polonezi: “Ce să aduc de aici, ce nu se găsește la voi?”. Răspunsul a venit scurt: Băutură (tărie) și pastă de tomate! Cornel lucra la CFR pe vremea aceea, avea bilete cu preț redus, așa că a ales trenul ca mijloc de transport. Din fericire originea sănătoasă a familiei era mai presus de orice îndoială, tata era membru de partid, mama fusese și ea UTM-istă, așa că Securitatea i-a dat OK-ul.
Încercați să vi-l închipuiți pe fratele meu într-un compartiment de tren mai mult gol, cu o grămadă de genți și gentoaie pline de sticle, conserve de bulion și ciorapi de bumbac, plecând în ceea ce avea să fie prima ieșire în străinătate a unui Măcrineanu, de la bunicul Paraschiv încoace. Binențeles că nu avea dreptul la atâtea bagaje, dar corb la corb și ceferist la ceferist nu-și scoate ochiul, așa că s-a trezit Cornel în cele din urmă in Gara Centrală din Varșovia, a cărei arhitectură modernă l-a lăsat mască. Mască îl vor lasă și blocurile de sticlă și aluminiu, clădirile publice imense, bulevardele late și aerul de America al orașului (sau cel puțin așa îi apărea el unui român).
Polonia traversa în acel moment cel mai prost moment al evoluției sale economice post-război. După ce se împrumutase masiv din occident și-și crease o suprastuctură și o industrie de invidiat, la ora scadenței se dovedea incapabilă să plătească, riscând falimentul. Soluția aleasă de guvernul polonez va părea cunoscută românilor: exportarea a orice se putea vinde peste hotare, chiar dacă nu se mai putea acoperi consumul intern sub nici o formă. Astfel că magazinele poloneze erau goale, inflația își făcea de cap, iar contrabanda era în floare. Expresie a gravității momentului este pentru mine faptul că celebrele mărci de vodkă poloneză, care ajungeau și la noi, se mai vindeau în Polonia doar în magazinele pe valută.
După ce a umplut un taxi polonez de prapornițe și a dat adresa, frate-miu s-a pus pe admirat orașul. Șoferul , văzându-l străin de Polonia, l-a abordat imediat:
-Român, da? Bizniz face? Marfa est?
-Est marfa, zise Cornel.
-Țo marfa?
-Scarpeti (ciorapi), alcool, tomato pasta.
-Scarpeti? Ha, ha , ha! Marfa serios est? Pistolet est? Drog est?
Și așa descoperi fratele meu că existau țări comuniste în care oamenii aveau și alte preocupări, în afară de a bea și a mânca drept primă prioritate. Întâlnirea cu Jadwiga s-a produs, iar zilele au început să se scurgă într-un ritm amețitor, cu întâlniri de prieteni noi, chefuri prelungite și plimbări de unul singur, când ea era la antrenamente. Imaginea magazinelor goale-goale și a cozilor ce se formau doar la zvonul că s-ar putea aduce ceva, l-au șocat pe Cornel. Ca și imaginea vânzării de marfă, indiferent că era vorba de mâncare, încălțăminte sau îmbrăcăminte, direct din camion, fiind inutil pentru distribuitori s-o mai descarce în magazine, mai ales că nici nu ar fi putut s-o facă, din pricina mulțimii care năvălea în jurul mașinii.
În privința crizei polonezii erau mult în fața noastră în vremea aceea, la noi spectrul foamei de-abia își făcea simțită prezența, iar frigiderele continuau să fie pline. Erau în fața noastră și în privința disperării și a răbdării ce nu mai putea fi ținută în frâu, mișcările muncitorești din Gdansk fiind la apogeu în timpul vizitei fratelui meu.
Ceea ce nu i s-a părut de loc familiar lui Cornel au fost adunările care se făceau ad-hoc seara, în piețele din centrul Varșoviei. Mii de tineri de 16-25 ani se strângeau în tăcere în piețe, lângă o troiță, un monument sau o fântână, aprindeau lumânări și cântau psalmi, fără vreun preot care să-i îndemne, fără că cineva să-i organizeze, adunați doar de grija pentru țara pentru binele căreia se rugau. Polițiștii erau o prezență discretă. Deși în număr mare și mai ales civili, nu se amestecau, supravegheau de la distanță și plecau când și când să raporteze superiorilor.
Crunt șoc pentru cineva care venea dintr-o țară unde dacă mergeai la biserică în noaptea de Înviere, erai oprit de poliție pe stradă și legitimat, iar profesorii erau trimiși să facă liste cu elevii care aveau curajul acestui gest. După cum la fel de șocant era să vezi cum cinci sute de mii sau un milion de polonezi mergeau în pelerinaj la o mănăstire, unde venea să se închine papa Ioan Paul al II-lea, care cu greu căpătase aprobarea să-și viziteze țara natală. Jos pălăria în fața bisericii catolice poloneze, care a știut să țină viu spiritul de libertate al omului de rând, până într-acolo încât să ducă la prăbușirea comunismului.
Referitor la catolicism nu pot să uit că, atunci când papa Pius al XII-lea și-a exprimat dorința de a participa la conferința de pace de după al doilea război mondial, dornic să aducă puțină liniște cerească asupra celor lumești, a fost refuzat grosolan de ruși, Stalin întrebând furios:
-Papa la Conferință? Dar câte divizii are Papa?
Ei bine la moartea lui, din anul 1953, Pius i-a dat un răspuns întârziat:
-Acum va vedea câte divizii avem!
Grevele se țineau lanț, aveau loc arestări, ciocniri între poliție și demonstranți, iar rușii de-abia așteptau un motiv să intre cu trupele peste polonezi, dată fiind cunoscuta dragoste dintre cele două popoare. În aceste condiții s-a întors fratele meu teafăr din Polonia, spre bucuria tuturor, așa că s-a pus de un chef, s-a tăiat vițelul cel gras, iar cele povestite de călător ne lăsau cu gura căscată.
Cum să nu rămâi cu gura căscată în România auzind de greve și ciocniri, în România în care nimeni nu prea mai mișca în front în anii ’80, cei cu adevărat dizidenți plecând în bună parte în străinătate, iar noi – cei rămași – încercând sa ne ferim de cei între patru sute de mii și un milion de turnători ai Securității, acestea fiind cifrelele vehiculate după Loviluția din 1989. După ce ne-am mustit bine și vedeam lumea cu alți ochi, Cornel și-a adus aminte de ceva și a început să cotrobăiască prin geamantan, bolborosind:
-Stai să vă mai arăt ceva. Am fost la niște întruniri ale lor noaptea, au un fel de sindicat unde vorbesc despre tot felul de chestii, da’ amestecați: muncitori, ingineri, profesori, de toate neamurile. Îi conduce unul mustăcios, un electrician sau sudor, nu am înțeles exact, unu’ mare ca nea Csobi acarul, dar altminteri băiat fain, de comitet, îl cheamă Lech… Walenska, sau Walehska, ceva de genul asta. Într-o seară, când au aflat că mă întorc in țară, mi-au dat și o insignă și un carnet de membru la sindicatul lor. Iată-le!
Și Cornel ne arată triumfător o insignă și un carnet pe care scria, cu litere ce aveau să devină celebre în scurt timp: Solidarnosc!
-Ce-nseamnă asta în română?, a întrebat fratele mai mare, Nelu.
-Solidaritea, i-a răspuns Cornel.
-Bănuiam eu! N-ai ascultat Europa Liberă de când ai venit, așa-i?
-Nu, când s-o fac? De ce?
-Frate-miu, e groasă treaba! Nu știi că Sindicatul Solidaritatea a fost declarat ilegal în Polonia? Ieri l-au arestat pe electricianul tău și alți două mii de membri, pe restul îi vânează în continuare. Mai bine aruncă-le, să nu ai necazuri din cauza lor.
Deodată cheful s-a spart, iar noi ne-am trezit cu toții din amorțeală, Cornel a promis cu părere de rău să distrugă materialele compromițătoare și ne-am împrăștiat fiecare la culcușul lui. Așa a fost Cornel, pentru câteva zile, primul membru român al Solidarității, sindicatul care i-a răsturnat pe comuniști de la putere în Polonia, deschizând drumul libertății și altor popoare din Est.
Dar spiritul revoluționar nu i s-a tocit și – în decembrie 1989 – el și cumnata mea și-au dus copii la prietenul ungur Loți, au luat arme pe buletin de la Centrul Militar și au încropit o barieră pe Strada Lungă, luptându-se cu teroriștii, dintre care au și împușcat și arestat câțiva, români și arabi, pe care i-au predat armatei. Bineînțeles că nu s-a mai știut de ei nimic după aceea, teroriștii dispărând ca Harry Poter din beciurile armatei.
Acest articol a fost citit de 430 ori!