Acest articol a fost citit de 419 ori!
Revenind la ultimul război și la nenorocirile pe care le-a adus pe capul nostru, al românilor, o să vă povestesc ce s-a întâmplat într-un sat din apropierea Aiudului, într-o zi de vară de pe la începutul deceniului șapte al secolului trecut. Știu întâmplarea de la prietenul meu aiudean Marcel, care ne-a povestit-o odată în studenție nouă, colegilor săi de cameră, într-o noapte când în loc să dormim dezbăteam probleme politice, de genul dacă este rău comunismul – prin structura sa intrinsecă – sau doar oamenii care-l conduc i-au alterat esența.
Eu eram pe vremea aceea partizanul celei de-a doua variante, susținând-o cu insistență în față lui Mircea, zis Ingineru’, care era un tip coleric și se enerva repede, începând să țipe că Ceaușescu e nebun, că distruge România, de săream toți să-l liniștim, ca să nu ajungem să ne continuăm somnul la sediul securității din Șcheii Brașovului. Mă întreb adesea cum de aveam o așa mare naivitate în ceea ce privește politica, la cei 22-23 ani, singura scuză găsind-o în afirmația lui Churchill, ajunsă la noi prin gura lui Petre Țuțea:
-Dacă până la 30 de ani nu eșți de stânga, atunci ești un cinic. Dacă după 30 de ani mai ești de stânga, atunci ești un idiot!
Revoluția m-a găsit la 26 ani, și trebuie să recunosc faptul că de atunci am votat consecvent dreapta, în măsură în care o ramură a Securității sau a Partidului Comunist poate fi socotită mai de dreapta decât o alta.
Întorcându-ne la ziua aceea de sfârșit de august călduros, stropită cu o scurtă bură de ploaie, am observa cum din trenul care a oprit în gară coboară un om ca la 54-55 de ani, îmbrăcat într-un costum de haine ponosit și uzat, având pe cap o bască decolorată pusă într-o parte, iar în mâna stângă, drept bagaj, o raniță militară pe jumătate goală. Omul are părul blond pe jumătate albit si o față rotundă, dar străbătută de o rețea deasă de riduri mărunte, arsă de prea mult stat în soare. Clipește des din ochi și pare permanent cuprins de o mare mirare față de tot ceea ce vede în jurul său.
Se uită lung la cei trei kilometri ce-l despart de satul ce se vede în zare, pitit printre dealuri, la drumul pietruit și nu prea din fața lui, apoi dă drumul unui chiot scurt și pleacă spre destinația abia întrezărită. Surprinzător față de vârsta arătată se mișcă cu pas vioi și i se simte un neastâmpăr în mers, de parcă prea mult ar fi stat la o muncă de birou, iar acum simte în sfârșit bucuria mișcării. După ce face vreun kilometru omul nostru este ajuns de o căruță cu roți mari, ce fac un zgomot puternic în contact cu drumul pietruit, trasă de un cal costeliv, puțin şui legat de hulubă, în care pe capra de scândură negeluită un om bătrân picotește fără grija traseului, lăsat probabil în grija calului de nădejde.
-Hai, urcă lângă mine, măi creştine, glăsuiește deodată bătrânul, cu glas neașteptat de puternic. Mergi aici, la Grădiștea?
-Mulțumesc, moșule!, răspunse bărbatul, cățărându-se pe capră. De bună seamă la Grădiștea merg. Ești de pe aici, din sat?
-De aici sunt, mai creștine, de vreo șaptezeci de ani de când țin eu minte. Ion al lui Ursu îmi spune și ochii mei au văzut multe la viața lor.
Și cei doi călători își continuară drumul împreună, sporovăind de una și de alta, ca doi țărani tipici care întotdeauna – pornind de la vreme și starea câmpului – pot găși subiect de vorbă pentru câteva ceasuri. Când primele case ale satului începură să se zărească dintre pomii verzi, încărcați de roade, călătorul întrebă:
-Era odată aici în sat un om, Gheorghe Albu îl chema, o mai fi trăind oare?
-Gheorghe a lui Albu, care va să zică? Trăiește de bună seamă și e în putere, că doar e mai mic decât mine cu mult. La el mergi străine? Stă în casa bătrânească, zidită de tată-său, Ilarie.
-Nu, nu merg la el, dar l-am cunoscut cândva, de demult tare moșule. Avea parcă și un frate mai mare?
-Un frate? Trebuie că vorbești de Văsălie, care a plecat pe front în ’42 și nu s-a mai întors sărmanul, l-au omorât rusnacii undeva pe la Cotu’ Donului. Era un bărbat strașnic, doar ce se însurase și a plecat lăsând-o pe Ileana, pe nevasta-să, însărcinată. N-a apucat săracul să-și vădă pruncul, un băiat a născut nevastă-sa.
-Ileana o chema deci pe nevastă-sa? Și mai trăiește aici în sat? S-o fi măritat cu altul poate, că i-o fi fost greu singură și cu prunc de crescut?
-Ba vezi dumneata că deși i-a fost greu, nu s-a mai măritat femeia. A făcut pomeni și parastase timp de șapte ani, cum e datina, a purtat doliu și apoi s-a luat cu grijile. Au încercat vreo doi bărbați văduvi s-o ceară de nevastă, dar nu i-a vrut.
-Moșule, văd că am ajuns la troiță, aici mă dau jos și o iau pe ulița asta din dreapta, că văz că dumneata mergi tot înainte. Mulțumesc de ajutor și să-ți dea Dumnezeu sănătate!
-Și ție creștine la fel, să izbândesti la drumul ce-ai pornit, că tare de departe pari că vii.
Și omul nostru a pornit-o pe uliță, cu același pas vioi, uitându-se curios în stânga, uitându-se curios în dreapta, luând două-trei prune dintr-un copăcel și mestecându-le cu poftă, de parcă era un copil de școală ce tocmai și-a adus aminte că de mâine este în vacanță. După ce a mers așa vreo zece minute a început să rărească pașii, devenind mai atent la casele din jur, până când a oprit în fața uneia dintre ele. Era o casă bătrâneasca, solidă, cu anul ridicării – 1914 – înscris pe fațadă, întru pomenire. Avea o lizieră de pruni la stradă, iar la umbra lor gospodarul construise o canapea din lemn, pe care două femei stăteau la taifas, așa cum fac de obicei femeile când își așteaptă bărbații să se întoarcă de la muncă.
-Bună ziua, dumneavoastră!
-Bună ziua, creștine!
-Sunt obosit tare, am făcut un drum lung zilele astea. Dacă nu e cu bănat, ați putea să-mi dați vă rog o cană de apă?
-De bună seamă, omule, răspunse stăpâna casei cu canapea. Stai aici jos și mă duc îndată să-ți aduc.
-Mulțumesc mult, spuse străinul, după ce goli cana de lut plină cu apă rece. Tare sete mi-a fost!
-De departe vii, bag seamă, spuse cealaltă femeie. Arăți tare obosit.
-De departe, așa este, mai de departe decât ați putea crede. Sunt pe drum de… să tot fie vreo trei săptămâni.
-Atunci mai mult ca sigur ești și flămând, omule. Intră în curte și stai jos, am făcut niște plăcinte calde, că amu trebuie să vină bărbatu-miu de la pădure. Până îți tragi sufletul ți-oi potoli și foamea. Hai, stai jos, mănâncă și zi Bogdaproste!
-Bogdaproste, mătușă! Să-ți dea Dumnezeu sănătate că ai milostivit un călător obosit.
Și doar cât băgase în gură prima plăcintă și o mesteca cu vădită plăcere, iată că se deschide poarta și stăpânul casei, care doar ce descălecase de pe cal în fața ei, intră și se îndreaptă spre grajd, cu calul mânat din hățuri.
-Bună ziua, oameni buni!, spune gospodarul sosit de la treabă, cu toporul în spate și cămașa asudată pe dânsul. Dumnealui cine este, că nu cred să-l cunosc, pe mine mă caută?
-Ba nu, omule. E un creștin obosit de drum lung, pe care l-am omenit cu o cană de apă și niște plăcinte, că era însetat și flămând.
-Așa? Atunci fă bine și adu și un canceu cu vin, să închin cu omul ăsta, că tare merge un pahar de vin lângă plăcintele astea calde. De unde ești omule și de unde vii? Nu te supăra că te întreb, dar nu vedem în fiecare zi oameni noi în sătucul asta de lângă munți.
-Apoi de fel sunt de pe aici din zonă și eu. Doar că nu am mai trecut pe acasă de tare multă vreme. Iar de venit vin de departe, din țară străină, pe unde m-au purtat cărările vieții.
-Hai noroc! Zici că ai crescut pe aici, nu-i rău câteodată să te mai întorci pe unde ai adăstat, să mai vezi locurile și oamenii. Asta numai dacă nu ți-a fost rău pe aici, pe la noi.
-Noroc! Nu mi-a fost rău aici, dimpotrivă, au fost cei mai frumoși ani din viața mea. Mi-aduc aminte că umblam cu alți prunci pe dealuri, prin văi, sau pe malul gârlei în partea cu vărăria. Nu aveam nici o grijă, eram fericiți, culegeam mure, afine, veneam seara acasă vopsiți pe gură de la poame, de-abia ne spălau mamele. Aveam eu un tovarăș mai ales, mai mic decât mine cu câțiva ani, cu care băteam toate coclaurile, le știam ca nimeni alții. Într-o zi am găsit noi doi o gură de peșteră, lângă vărărie, am intrat pe brânci și am găsit un sălaș de furi înăuntru. Iar tovarășul meu a găsit în lutul de pe jos un crăițar de argint! Dar când ne întorceam bucuroși în sat să ne lăudăm cu el, având jăbul spart, i-a căzut de pe punte în râu, și nu l-am mai găsit, oricât ne-am străduit.
La aceste vorbe ale străinului Gheorghe a icnit scurt, a înghițit un nod mare din gât, care parcă îl lăsase deodată fără aer, s-a albit la față și a bâiguit:
-Văsălie… tu ești… Văsălie? Ești tu, aievea… sau oi fi vreun moroi care a venit să ne sperie?
-Eu sunt, frate-miu, eu sunt, Văsălie, și nu m-am întors din morți ca să vă sperii. Deși de acolo de unde vin eu mulți nu se mai întorc, la fel ca de pe tărâmul celălalt. Și am trecut și printr-o judecată acolo, dar nu dumnezeiască, ci făcută de oameni care l-au scuipat pe Dumnezeu, îl hulesc în fiecare zi și i-au bătut ușile bisericilor în cuie. Primește-mă, frate, așa cum și-a primit evreul fiul rătăcitor! Și taie vițelul cel gras, pentru că pierdut am fost și m-am regăsit, mort am fost și am înviat!
Și așa s-a produs regăsirea celor doi frați după aproape treizeci de ani, ani în care Văsălie a reconstruit Rusia în lagărele de muncă de prizonieri de război, neștiut de nimeni ca fiind în viață, nedeclarat nici unei comisii aliate, cu pomeni și parastase făcute de o soție care l-a plâns amarnic. Povestea banului de argint o știau doar ei doi, n-o mai spuseseră nimănui după ce l-au pierdut, de frică să nu fie socotiți mincinoși și să râdă prietenii de ei.
Grija mare a fost cum s-o aducă pe Ileana, și mai ales cum să-i spună bucuria, ca să nu pățească ceva la inimă, doamne-ferește. A fost anunțat întâi Ilarie, băiatul său botezat după bunic, băiat ce avea el însuși copil acum și era bărbat în toată puterea. El a pregătit-o pe maică-sa, spunându-i că a venit cineva din Rusia, cineva care l-a cunoscut pe bărbatu-său, cu care a fost camarad în război, și alte povești care mai degrabă o zăpăciseră pe biata femeie. Cert este că odată intrată în curtea cumnatului, s-a uitat la străinul care bea vin așezat pe un scăunel, l-a fixat cu privirea cam 20 de secunde, a deschis gura să spună ceva neauzit, a simțit că i se înmoaie picioarele și a căzut lată în curte.
Au stropit-o cu apă și au adus-o în simțiri, astfel că s-a trezit în brațele celui pe care-l socotise pierdut pentru totdeauna, care o privea îngrijorat și în același timp bucuros că și-a revenit. Văsălie a povestit toată noaptea și multe zile după aceea toate grozăviile prin care a trecut. Cum s-a trezit într-o zi chemat la polcovnicul care conducea lagărul, care i-a pus în mână o hârtie si ceva bani, spunându-i că este liber, pedeapsa sa pentru crime de război a fost executată, iar Uniunea Sovietică – în mărinimia ei – îi permite să se întoarcă acasă. Cum a străbătut Rusia în 14-15 zile, cu trenul, cu autobuzul sau cu mașini de ocazie, fără să scoată bilet, de fiecare dată când era cercetat arătând hârtia primită și fiind lăsat în pace, oamenii privindu-l cu un amestec ciudat de milă și mirare, ca pe o relicvă a altor vremuri.
A povestit cum grănicerii români s-au uitat consternați la hârtie, singurul act doveditor pe care-l avea, cum l-au ținut o noapte întreagă în vamă, dându-l jos din tren și spunându-i să aștepte până când situația sa se va lămuri. A doua zi a venit o mașină cu doi securiști, care l-au luat cu ei și l-au dus la București. Acolo a fost anchetat 3-4 zile, mai ceva ca în Rusia, potop de întrebări după întrebări, încheiate cu invariabila: ”Și de ce te-ai mai întors?”.
În a cincea zi l-au pus să semneze o declarație, că se angajează să nu divulge nimănui unde a fost și ce a făcut în cei aproape 30 de ani cât lipsise, i-au dat o foaie de drum și l-au dus la gara de nord.
Așa a ajuns în cele din urmă să coboare în gara din Grădiștea, spre împlinirea destinului său de Ulise, speriat de gândul că Penelopa și Telemah și-au întemeiat poate altă familie…
Acest articol a fost citit de 419 ori!