Silviu MăcrineanuAcest articol a fost citit de 618 ori!
Mirosul de prăștină fiartă, combinat cu cel de cauciuc ars și de coceni fumegând, începuse să-mi irite mucoasele nazale, și să-mi dea o senzație de usturime pe gât. Apa din sticla adusă de acasă îmi mai spăla gâtul, când și când, dar și ea se încălzise și parcă prinsese un gust ciudat. Lumina chioară a unicului bec, înfipt în dulia atârnată direct de firele ce coborau din tavanul înalt, nu făcea decât să amplifice impresia dezolantă ce o stârnea în mintea mea camera în care mă aflam. Stăteam pe lavița închipuită de o ușă veche de lemn, așezată pe două bucăți de trunchi de copac, și acoperită cu ceva ce părea a fi fost cândva o pătură militară. Tata trântise peste ea o șubă blănită, primită de la SMT, ca oasele mele să nu se contreze direct cu lemnul tare.
Comoditatea șederii n-ar fi fost o problemă pentru mine, dacă lumina ar fi fost mai puternică, și aș fi putut să citesc cartea adusă special în traistă. Doamne, dacă aș fi avut o lanternă, măcar. În mijlocul camerei trona cazanul mare de alamă, alături de care se afla cada plină cu apă, prin care își croia drum serpentina. Pâlpâiala flăcărilor ce scăpau uneori pe gura cuptorului, neprevăzută cu nici o ușiță, închipuia pe pereți monștri de lumini și umbre. Era cazanul de la CAP, iar eu prestam „robota” anuală de a-l ajuta pe tata la făcutul țuicii. Pentru cei născuți în alte vremuri, CAP era prescurtarea de la Cooperativa Agricolă de Producție.
Adică o formă de întovărășire în care țăranii puneau în comun tot ce aveau: cai, căruțe, pământ, unelte și forța brațelor, iar la vremea recoltei împărțeau 2-3% din ce produceau, pentru că restul era cota obligatorie de dat la stat.
Cu alte cuvinte varianta autohtonă a colhozului rusesc, colhoz cu care erau speriați țăranii trimiși pe frontul de răsărit, spunându-li-se că el va fi viitorul lor, dacă nu învingeau amenințarea antihristului cu care ne învecinam. Nu-i vorba că după ce vedeau cu ochii lor la fața locului beneficiile colectivizării, după ce discutau cu prizonierii ruși și cu frații basarabeni ce gustaseră puțin din acele beneficii, țăranii români strângeau și mai tare arma în mână și – binecuvântați de preoții militari – dădeau piept cu Necuratul. Mulți nu s-au mai întors de pe frontul de răsărit, alții au rămas prizonieri de război, 2-3 sau chiar douăzeci de ani, iar cei socotiți “criminali de război” nu s-au mai întors nici până astăzi.
Colonia de români de la Vorkuta, din îndepărtată Siberie, cu bătrâni care încă vorbesc românește și citesc vreo carte românească ferfenițită, păstrată de demult prin cine știe ce minune, stă mărturie despre cerbicia neamului românesc, atunci când ii este amenințată cu adevărat ființa. Și tot acolo se gaseau și ultimele urme din floarea de altădată a țărănimii și intelectualității din Basarabia, unită de destinul crud întru distrugere cu frații de dincoace de Prut. Să nu uităm că la Vorkuta a avut loc prima grevă politică din istoria URSS, când – în 1953 – peste 250.000 de deținuți și prizonieri de război au refuzat să mai iasă la muncă, iar românii au fost în primele rânduri ale greviștilor.
La cazanul de țuică am aflat pentru prima dată că românii se luptaseră cu rușii, se luptaseră crunt, pe viață și pe moarte, pentru a-și lua înapoi „moșia pierdută peste vară”, după cum spunea cântecul vechi:
Azi noapte la Prut, războiul a-nceput,
Românii trec dincolo iară,
Să ia înapoi, prin arme și scut,
Moșia pierdută asta vară.
Făcusem istoria românilor în clasa a IV-a, dar mi-era complet străină informația despre începutul celui de-al doilea război mondial, despre trecerea Prutului sau luptele crâncene de la Cotu’ Donului. Toate acestea le-am lămurit culegând informații picătură cu picătură, precum curgea țuica la ieșirea din serpentină, mai ales din poveștile celor care erau obișnuiții locului, seară de seară: nenica Pazvante, nea Iulică, nea Gheorghiță, a lu’ Gagarin și alții pe care nu-i mai țin minte.
Tata, care era de părere că mama mă proteja cam mult când era vorba de muncile fizice, nu făcea rabat de la o hotărâre a sa și – cam de pe la 11 ani – trebuia să prestez munca de „ajutor la făcutul țuicii”, într-o noapte de sâmbătă spre duminică, de obicei pe la sfârșitul lui noiembrie. Munca nu ar fi fost foarte grea (transportul boștinei până la cazan se făcea cu căruța, într-o cadă de lemn), ea consta în descărcarea boștinei cu găleata de sus din cadă, și desertarea în cazanul de alamă, cel mai mare din sat, ca și golirea acestuia când distilarea se termina. Începeam să ațâțăm focul când ni se apropia rândul, de obicei pe la 10 noaptea, distilam toată noaptea, cam 2-3 cazane, iar pe la 6 dimineață eram acasă, cu 50-60 de litri de rachiu din vin, marfă garantată.
Cel mai mult mă deranjau la această operațiune mirosul, lumina chioară și prezența bețivilor satului, gălăgioși și parcă de pe altă planetă. Acești bețivi, mai sus amintiți, aveau și părțile lor bune: ca să primească ceva de băut se înghesuiau să facă focul, îmi luau găleata din mână când încărcam sau descărcam cazanul, dădeau tot felul de sfaturi și povesteau amintiri din tinerețe, după ce se îmbătau de la țuica aceea caldă, care le lua mințile repede. Adormeau pe jos, unde erau niște coceni de porumb aruncați într-un colț, dar dormeau agitat, somnul le era bântuit de umbre și mormăiau tot timpul.
Unul mai ales, nea Iulică, se trezea câteodată urlând pur și simplu, sărea în picioare și încerca să se apare cu mâinile de un pericol imaginar, cu groaza în privirile sticloase, de parcă ar fi venit un moroi de pe lumea cealaltă, să-l ducă în ținutul său. Tata se supăra că-mi stricau scurtele reprize de moțăială între două activități, îi certa – dar cu duhul blândeții – și-l întreba pe nea Iulică;
-Ce-ai visat, măi creștine, de ce-ți era frică așa de tare când te-ai trezit?
-Am visat că m-au prins ciolovecii, că mă legaseră și mă duceau în lagăr, în Siberia, unde sunt Gheorghe a lu’ Dițu, Costică Alexe, Spiridon a lu’ Mutu , Ion a lu’ Văraru și câți alții. De acolo nu se întoarce nimeni, niciodată, Costică!
-Hai, mă, că nu-i chiar așa, spunea tata. Nu s-au întors a lu’ Ghinănaru, a lu’ Chiosa , a lu’ Purcica și încă vreo doi din prizonierat, după război ? I-a ținut acolo un an-doi și gata, i-a trimis acasă, la nevastă și copchii.
-Da, așa este, dar ăștia n-au avut dosar de cremenali de război, nu i-a dovedit nimeni să fi făcut altceva decât să tragă în cioloveci, în timp ce și ciolovecii trăgeau în ei. Câți ani aveai tu Costică când am trecut noi Prutul?
foto: AsociatiaPleniceanu.com
-Eram mic, mă, aveam 8 ani, mă trimitea tata cu caprele pe zoană și mă uitam la trenurile pline de soldați ce treceau spre răsărit.
-Erai mic, mă. Așa care va să zică, te trimitea Paraschiv cu caprele. Strașnic bărbat, taică-tău! Să stingă el singur cu mâinile goale focul ăla de la moară, nu prea vezi așa ceva în zilele noastre. Erai mic și nu știai ce se întâmplă în război, Costică. Eu am fost jandarm, păzeam ordinea în comună, îl mai altoiam pe câte unul care fura un cal, pe care îl dădeam înapoi stăpânului, î mai ciufuleam pe bețivi, dar la pușcărie n-am băgat pe nimeni, niciodată. Și pentru că l-am făcut scăpat pe unul din Tâmboiesti, care o violase pe una din Sihlea, venită la noi la bal, m-au trimis pe front. Și n-aveam cum să nu-l ajut, mă, că era văr cu nevastă-mea, și dacă nu-l ajutam îmi sărea tot neamul ei de la pădure în cap.
Ehei, Costicuță, dacă vedeai tu ce am văzut si făcut noi acolo, nu mai puneai geană peste geană liniștit, toată viața ta. Ce crezi, că numai nemții au făcut grozăvii acolo în Rusia, așa cum învață puță ăsta al tău la școală? Și noi am făcut, și noi am făcut, Costică, chiar mai rele decât nemții sau ungurii de lângă noi. Am violat fete tinere de 12-13 ani, femei cu copiii de mână, femei gravide cărora pe urmă le înfigeam baioneta în burtă sau le împușcam, să nu mai aducă și alți rusnaci pe lume, care să vină peste noi în țară și să ne pună să mâncăm la cazan.
Am împușcat civili, Costică, de la copchii la bătrâni cu barba sură, dacă găseam în casă o armă strigam: “Partizani, ai? Partizani?” și-i curățam pe toți, cu mic cu mare. Apoi le beam vodka, mâncam ce găseam prin cămară și dădeam foc casei, să nu rămână urme. Când rușii au pornit contraofensiva și au început să ia prizonieri, aduceau civili și-i confruntau cu prizonierii. Dacă civilul te recunoștea și spunea că ai făcut grozăvii, te treceau la cremenali de război și nu mai aveai cale de întoarcere.
-Ia mai taci mă, că-l sperii pe ăsta mic, cu bolboroselile tale de bețiv, că nu te mai trezești din beție, nu te-am văzut niciodată treaz, încerca tata să oprească șirul destăinuirilor periculoase.
-Tac, Costică, tac. Așa e că nu mă mai trezesc, doar băutura mă mai ajută să uit de toate, mai ales de Ăl de Sus, care nu doarme și ne judecă, ne judecă și acum și la judecata aia, ultima. Mie mi-a dat peste cât pot să duc: un copil născut debil – noroc că nu a trăit decât vreo doi ani, altul la pușcărie pentru omor, iar nevastă-mea s-a dus pe pustii, la ea la Trestieni, să nu mă mai vadă în bătătură, de am rămas singur pe lumea asta.
Așa am aflat eu prima dată că noi românii nu suntem poporul cel mai drept și mai viteaz de pe lumea asta, ci suntem un popor care are și bune și rele, a făcut și masacre și grozăvii, greu de înțeles la 11 ani, mă rog pentru mine ele vor rămâne greu de înțeles și la 80 de ani, așa că am început să fiu interesat de istorie. Am început să citesc cărți de istorie, Magazinul Istoric, reviste, tot ce-mi cădea în mână. Dar – spre surprinderea mea – în aceste cărți noi românii rămâneam același neam nemaipomenit, fără prihană, care ne băteam cu gepizii, cu avarii, cu goții, cu tătarii, cu turcii, cu leșii, îi dovedeam pe toți și ne apăram țărișoara asta chinuită, dar râvnită de toți vecinii.
Și am început să nu mai cred orice scria în acele cărți, așa că mi-am mutat munca de cercetare în interogarea bătrânilor, câți mai trăiau prin sat la vremea aceea. Mama mă ajuta și ea, povestindu-mi ce se întâmplase în copilăria ei zbuciumată, mai mult chiar mi-a dat o carte de școală primară, de prin anul 1942 cred, s-o citesc, dar să nu o arăt și altor copii de pe uliță. Cartea asta m-a șocat peste măsură, începea cu o poezie dedicată regelui Mihai și zilei de 10 Mai, ceea ce era de absolut de neînțeles, de vreme ce toate cărțile mele de școală începeau cu poza Tovarășului Nicolae Ceaușescu, precum și cu poezii omagiale pentru acesta.
Apoi găseai în ea Tatăl Nostru și alte rugăciuni, pilde biblice și mici povestioare cu voevozi, sau povești despre sfinți și martiri. Acolo am găsit prima dată o încercare, poate puțin naivă, de explicare a obiceiului de a vopsi ouă roșii de Paști. Se spunea acolo că Isus, în drumul lui spre Golgota, a trecut și prin grădina Ghetsimani. În grădină, sfârșit de oboseală și clătinându-se sub greutatea crucii, a izbit cu lemnul un arbust, unde-și avea cuibul o porumbiță. Văzând cum cuibul stătea gata să cadă în urma izbiturii, Isus a luat cele 3 ouă în mână, ca să nu cadă, și a oprit clătinarea copăcelului. Când a dat să pună ouăle la loc a văzut că erau murdare de sânge și a încercat să le șteargă. Dar cu cât încerca mai abitir, cu atât se murdăreau mai tare, până s-au făcut roșii de tot…
Și mai avea cartea respectivă niște hărți deosebite ale țării noastre, peste care cenzura lipise câte o pagină albă de fiecare dată când apăreau. Mama m-a învățat să mă uit la ele punându-le în fața unui bec puternic, ca să descopăr ceea ce fusese cândva România Mare, ciopârțită în 1940 de către vecini. Și-mi spunea mama poezii interzise, care începeau cu strofe ca aceasta:
De la Nistru pan’ la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Iar eu mirat întrebam:
-Cine a scris poezia asta, mamă?
-Eminescu, dragul meu, dar vezi să n-o spui la nimeni, că e interzisă!
Halal de acea țară în care poetul național, simbolul sufletului și simțirii românești, avea poezii acceptate și poezii interzise, pentru a nu deranja Marele Prieten de la răsărit, de care Eminescu se ocupa în chiar a doua strofă a Doinei sale…
Acest articol a fost citit de 618 ori!
