Amintiri din studentie, episodul V – Despre Moro, cel cu suflet chinuit de menestrel

Acest articol a fost citit de 508 ori!

Figurile colegilor mei de școală, fie că este vorba de generală, liceu sau facultate, se păstrează în general clare în mintea mea, în ciuda trecerii timpului. Este drept că acelea  ale simplilor “colegi”, cu care am împărtășit mai mult întâmplări colective și mai puțin unele personale, s-au mai estompat în timp. Dar cele ale prietenilor, oameni de care m-am atașat în mod definitiv și iremediabil, chiar dacă nu ne vedem cu anii (uneori cu zecile de ani), s-au întipărit cu pregnanță  în memoria mea afectivă.

Îl pomenisem într-un post anterior pe Moro, colegul meu de facultate și de cameră de cămin. O figură aparte în lumea noastră a automobiliștilor în devenire, uneori cinici, alteori mai grosolani în manifestări, căci – deh – ne pregăteam să terminăm o facultate care ne trimetea în producție să lucrăm cu a treia categorie umană din clasificarea clasică: oameni buni, oameni răi și șoferi. Probabil așa se explică bogăția vocabularului licențios cu care ne-am pricopsit în facultate, înjurăturile savuroase și inedite, pe care urma să le aplicăm șoferilor din autobaze peste câțiva ani.

Excepție de la această tipologie făcea în mod clar Moro, blând că o fată, bun că pâinea lui Dumnezeu, neinjurand niciodată, ba mai și roșind câteodată la expresiile mai tari ale colegilor de camera. Dacă mai adăugăm și vorbirea blândă și urmele unui puf de mustăcioară mijit deasupra buzelor, sper că v-am creat imaginea unui adolescent pe care te-ai fi așteptat să-l întâlnești mai degrabă pe holurile unui seminar teologic, decât pe cele ale unei facultăți de “injineri”. Dacă Zeba, colegul nostru din Fălticeni, înjura doar când îl scoteai pur și simplu din minți cu vreo măgărie, dar tot mai scotea câte un “Să ti   f*tă câinii, măi!”, sau un “Crucea, Dumnezăul, barda și gealăul lui, dar…”, pe Moro nu l-am auzit niciodată să înjure neaoș, românește.

În armata pe caii de lemn, pe care am făcut-o în postura de “infanterie îmbarcată pe TAB”, la Pitești, Moro s-a descurcat destul de bine. Fiind înăltuț făcea parte din plutonul I, împreună cu mine, George, Mircea, Bilă, Nickson, Mase, Sile, ce mai – băieți unul și unul. Ținea la glume, chiar dădea replici spumoase câteodată. Se descurca și cu exercițiile cazone, mă rog aici niciunul dintre noi nu excelam, dovadă că Mase și-a rupt mâna odată sărind un obstacol, iar dacă ne alerga puțin locotenentul  începeam toți să gâfâim, de ne plângeai de milă. Culmea este că atunci când jucam fotbal sau baschet, condiția noastră fizică se îmbunătățea ca prin minune, alergam de ne ieșeau ochii, chiar dacă uneori jucam cu bocancii în picioare!

Apropo de infanteria îmbarcată pe TAB, când ne-au dat uniformele la sosire în armată, împreună cu însemnele armei “auto” – respectiv cauciucul și uneltele de mecanic – a fost bucurie mare pe noi. Totul a ținut până la primul marș spre pădurea din Bascov, când întrebând noi unde sunt TAB-urile ca să ne îmbarcăm, am aflat că le avem… în picioare! Așa că cei 11 km dus și 11  km întors până la Bascov, pe jos, cu ranița în spate, armament, ținte, etc., au început să facă parte din cotidian. Singura dată când ne-au îmbarcat într-un camion, la o alarmă, ca să scoatem drapelul de luptă al unității, am reușit să-l “deteriorăm” pe acesta, așa că poate aveau și APV-iștii dreptate.

Dar să revenim la Moro și la studenția din Brașov, oraș superb, drag inimii mele dar și colegilor mei de generație. Moro s-a dovedit a fi șoarece de bibliotecă, unde petrecea prea mult timp, refuzând micile plăceri ale vieții de student în primul an: discoteca din Rectorat, cheful în cămin, “proiecția video”, vizitarea fetelor de la Liceul Sanitar, sau un fotbal îndrăcit în curte la clubul Dinamo. Toate astea n-ar fi fost o problemă, nu era singurul student studios dintre noi, dar pe măsură ce se apropia prima sesiune a început să dea semne exagerate de neliniște. Ne tot întrerupea de la activitățile noastre de studiu zilnic al etichetelor de Valea Prahovei și Piatra Craiului, ne apostrofa când plecam aproape zilnic două ore la  fotbal:

-Sunteți inconștienți, mai sunt 3 săptămâni până la sesiune, nu învățați nimic, ce o să faceți?

Și se culca tot mai târziu, citind până când îl forțam noi să se culce stingându-i lumina. O frică patologică începuse să-l bântuie, împreună cu senzația cunoscută că – pe măsură ce citești tot mai mult – parcă nu mai știi nimic din materia respectivă. Binențeles că, la cei 19 ani ai noștri de atunci, aceste lucruri nu ni s-au părut așa de alarmante, mai glumeam cu el, îl mai încurajam, încercam să-i mai impunem prezența la o activitate relaxantă, fără prea mari reușite însă. Așa se face că într-o zi intră la noi în cameră alarmat Popică, coleg dintr-o cameră alăturată, și ne spuse într-un suflet:

-Măcrinus, Bilă, mergeți repede la spălător, s-a întâmplat ceva cu Moro, nu știu ce a pățit ! Stă îmbrăcat cu geacă cu tot sub dușul de apă rece, e plin de nisip, nu răspunde la întrebări, parcă e de pe altă planetă, frate!

Am dat buzna la dușuri împreună cu Bilă, l-am găsit pe Moro îmbrăcat, cu hanoracul imblanit plin de nisip, stand sub un jet de apă rece ca gheață, așa cum era apa în cămin în luna ianuarie. Un Moro livid, cu fața golită de sânge, cu un tremur al buzelor de parcă ar fi vrut să spună ceva dar nu poate, cu o privire de om hăituit, care-și întrezărește sfârșitul. Ne-am speriat rău de tot, l-am dezbrăcat de hanorac, l-am tras cu greu de sub duș și ne-am pus să-l dezbrăcăm acolo pe loc de hainele ude și înghețate. Apoi  l-am dus mai mult pe sus în cameră, l-am dezbrăcat la pielea goală, l-am îmbrăcat cu haine uscate și am încercat să-l băgăm în pat, sub mai multe pături, ca să-l încălzim.

Ne era frică de o pneumonie, să umbli iarna prin Brașov cu hainele ude e crimă curată. Dar eforturile noastre erau zadarnice: doar ce-l așezam în pat și-l înveleam, că se și ridica în fund, uitându-se în gol, cu toți mușchii încordați, de parcă stătea să o ia la fugă. Asta ne-a speriat și mai tare așa că am sunat la salvare, au venit destul de repede, au întrebat ce s-a întâmplat, le-am povestit amănunțit și au plecat cu Moro spre spitalul de boli nervoase, care în Brașov – crudă ironie, ființa pe str. M. Eminescu, destul de aproape de complexul de pe Memorandului, unde eram noi cazați.

Reconstituid traseul lui Moro din acea zi, am ajuns la concluzia că nisipul provenea dintr-un canal ce trecea pe sub Colină, ajungând până pe la Ceasul Rău, o cârciumă dintr-o intersecție celebră pentru multele accidente mortale. În acel canal, cu apă de vreun metru, sărise Moro, încercând să se sinucidă prin înecare. Nereușind, ieșise cumva din canal și venise cu hainele ude, cu capul descoperit și ud și el, prin gerul de afară, cale de cel puțin un kilometru. I-am găsit căciula în respectivul canal, ceea ce venea în sprijinul teoriei noastre.

Medicii n-au permis vizite la spital în primele 2 săptămâni, așa că nu aveam nici o veste despre evoluția lui Moro. După 2 săptămâni, eu cu Bilă și cu David Demeter (singurul maghiar din cămin care stătea în camera cu 5 români, dar asta-i altă poveste), ne-am înființat la ușa metalică a Spitalului de Boli Nervoase, cu niște compot la noi pentru Moro (era singurul lucru ce-l găseai în alimentară). Un bâzâit de electromagnet ne-a semnalizat deschiderea ușii, am intrat într-un hol măricel, în care portarul stătea într-o gheretă cu geamuri aparate de plasa metalică și cu ușă metalică sănătoasă.

Geamurile aveau bare de oțel, scările în spirală erau prevăzute cu protecție de plasă pe toată înălțimea celor 2-3 etaje, infirmierii semănau cu cei din “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, atmosfera amintea de închisorile brașovene ale Mariei Tereza, dintre care una devenise în anii studenției noastre  Căminul studențesc nr. 6!

–La cine vreți voi să mergeți?, ne-a întrebat portarul, al cărui fizic amintea de un  luptător numit Cogea Mitu, celebru între cele două războaie mondiale.
-La un coleg de facultate, a spus Bilă cu glas tremurat.
-Aha, ăla firavul, urcați la etajul 2, cam 206. Dar nu puteți merge decât doi, unul trebuie să rămână aici, așa-i regulamentul !
-Bine, rămân eu, a zis același Bilă, pe care atmosfera locului îl înmuiase deja.

Așa că eu și cu David ne-am luat inima în dinți și am urcat scara, în căutarea camerei cu pricina. L-am găsit pe colegul nostru Moro citind, mai slab parcă decât era înainte, dar cu o privire destul de limpede și relativ vioaie. S-a bucurat mult că ne-a văzut, am stat puțin de vorba, după care la întrebarea mea dacă primește de mâncare suficient, mi-a răspuns cu un zâmbet pișicher:

–Da, ceai de “sunătoare” la discreție!

Doamne ajută mi-am zis, un om căruia i-a revenit simțul umorului este recuperabil, sigur este pe drumul cel bun. În timp ce vorbeam noi în șoaptă în trei, s-a întors în rezerva de 4 paturi un alt bolnav. Avea cam 60 de ani, o figura blajină, chelie în față, dublată de prezența unui păr vâlvoi pe lateralele capului, cam în genul  în care sunt portretizați savanții nebuni în filmele pentru copii. A observat interesul meu pentru el , m-a privit scrutător, după care m-am trezit cu el în față:

–Bună ziua, eu sunt scriitorul Grigore Vasilescu – Fetești, încântat de cunoștință ! Tocmai am început un nou roman și vreau să va rog să vă uitați puțin pe el! Poftiți la mine la birou, vă rog!

M-am uitat dezorientat spre Moro, acesta mi-a adresat o ușoară ridicare din umeri, așa că m-am ridicat stingher și m-am așezat pe patul scriitorului. Acesta a luat un teanc de vreo sută de foi A4, mi le-a pus în brațe și s-a pus pe  așteptare, fixându-mă cu niște ochi injectați și tulburi.

–Se numește “Când va răsări din nou Luna”, mi-a spus el.

Am dat din cap cu un aer aprobator și mi-am aruncat privirea pe manuscris. Când, stupoare! Paginile erau toate albe de la prima la ultima! M-am uitat disperat spre colegi, dar aceștia reluasera deja conversația, fără să mă mai bage în seamă. Am început să răsfoiesc paginile albe, făcându-mă că citesc ici și colo, întorcându-mă cateodată, ca și cum mi-aș fi amintit ceva, parcă eram Nicolae Manolescu în acțiune. După vreo 10 minute i-am restituit topul de hârtie insului nemișcat de lângă mine.

–Ei, cum vi se pare, m-a întrebat el cu ochii cețoși fixați pe mine?
-Ce să spun, acțiunea îmi place, are ritm, dar…
-Dar… ?
–Dar personajul principal mi se pare prea serios.
-Bine, dar e un personaj  tragic !
–Da, dar chiar și la personajele tragice oamenii vor să vadă că ele nu-și pierd simțul umorului, în situații grele.
-Cred că ai dreptate, spuse el, după un moment de reflexie. Tinere, Dumnezeu mi te-a scos în cale azi, mi-ai dat o părere din afară foarte prețioasă. Toți colegii de aici mi-au spus că este perfect. O să mai lucrez la eroul principal, să-l mai umanizez.
–Așa să faceți, mai vorbim când vin data viitoare. Mult succes, i-am transmis ușurat.

Am mai vorbit puțin cu Moro, i-am spus că-l așteptăm cu nerăbdare în echipă și am plecat. Când am ajuns în hol, ia-l pe Bilă de unde nu-i! Ne-am uitat în jur, nimic! L-am întrebat pe portar dacă știe unde  e băiatul blond cu ochi albaștri, pe care l-am lăsat să ne aștepte în hol.

–Ah, ăla ? A vorbit puțin cu un pacient, apoi mi-a făcut semn să-i deschid ușa și a fugit ca din pușcă!

Am plecat nedumeriți și peste 10 minute eram la cămin, unde Bilă stătea în cameră și sugea dintr-o bere, de parcă era ultima din viața lui.

–Bine măi moldovene, chiar așa nesimțit poți să fii ?  În loc să ne aștepți, eventual să fi urcat și tu la urmă două minute la Moro, ai plecat ca Dulă de la spital?
-Băi, nu spuneți așa, că nu știți ce mi s-a întâmplat cât ați lipsit ! Era s-o pățesc rău de tot cu un nebun de acolo.
–Da’ ce-ai pățit, mă, ce ți-a făcut?
–Stai să vezi ! Cum stăteam eu în hol așteptându-vă, mă jucam cu 3 monede de un leu pe care le rostogoleam în mâna, ca să-mi treacă timpul. Și mă gândeam că erau ultimii bani pe care-i mai am, iar până la venirea bursei mai e vreo săptămână. În hol la nebuni era un telefon pe perete, chiar m-am mirat de existența lui, dar mi-am zis că sunt și unii mai sănătoși probabil, care pot vorbi la el. Deodată apare în hol un nebun în pijama, cam ca Manea de mare, cu părul vâlvoi, cu ochii roșii ca moroii, care avea o fisă de un leu în mână. Se duce la aparat, bagă leul, formează un număr și… așteaptă. Nimic! Apasă clapeta, dar telefonul nu-i mai dă banul înapoi. Îi trage un pumn aparatului, dar degeaba. Bani înapoi, ioc. S-a enervat tare, s-a uitat nervos în jur, văzându-mă pe mine cum mă joc cu fisele. A venit val-vârtej până la mine, s-a proptit în fața mea, a întins o mână cât o lopată și a zis cu un glas de Sfarmă Piatră:
-Dă-mi un leu !
–Ia, tată, i-am răspuns, dându-i leul cât puteam de repede.
Figura s-a repetat de trei ori, aparatul înghițindu-i fisa de fiecare dată, iar el devenind din ce în ce mai nervos. După ce mi-a luat și ultima fisă și a pierdut-o și pe aceea în aparat, n-am mai așteptat să vină iar, i-am făcut semn paznicului să deschidă ușa și m-am pus pe o fugă de nu m-am oprit decât aici la cămin, unde am luat berea asta pe caiet, ca să-mi revin puțin.

Moro a revenit printre noi după 5 săptămâni, recuperat aparent bine, iar unii profesori au fost de treabă și au acceptat să-i amâne examenele. Dar era in continuare agitat, iar lucrurile intarziau să reintre în normal. La sfatul decanului nostru, deoarece pierduse multa materie, s-a întors acasă, urmând să reia anul I în toamnă. A avut o apariție meteorică când noi începeam anul II, apoi cred că a clacat din nou, dispărând pentru totdeauna. Tare aș vrea să știu ce s-a întâmplat cu el după aceea, dacă și-a regăsit liniștea sau nu, pe meleagurile natale.

Acest articol a fost citit de 508 ori!