Copilărie printre “ inși” și “pretinși”!

Acest articol a fost citit de 473 ori!

foto: www.artline.ro

Amintirile din copilărie și tinerețe au un aer aparte, mai ales după o anumită vârstă. Așa că nu pot să-mi împiedic mintea să zboare adeseori către acei ani. Iar anii de liceu au parfumul lor special, pentru că sunt anii când vii prima data în contact cu mulți oameni. Sunt anii când părăsești pentru jumătate de zi satul natal, pentru a te amesteca în mulțimea orășenilor. Si pentru că sunt anii când trăiești cele mai frumoase clipe de dragoste. Iar dragostea la vârsta respectivă este plină de puritate, aspectul carnal alăturându-i-se ceva mai târziu.

Focşaniul acelor ani trăia din plin o dramă, pe care comunismul o generase și o perpetua. Deși avea un superb teatru, o bijuterie arhitectonică, orașul nu avea și trupă de teatru. Teatrul din Focșani era ctitoria unui liberal cu avere, și cu dorința de a lăsa ceva semenilor săi, întru luminarea minții. Este vorba de maiorul Gheorghe Pastia. Cu singura pretenție ca pe frontispiciu să rămână scris pentru întotdeauna: Teatrul „Maior Gheorghe Pastia”. Și nici nu avea cum să nu fie o realizare arhitectonică deosebită acest teatru, devreme ce din juriul care a selectat proiectul – în urma unui concurs – făceau parte chiar Ion Mincu și Constantin Nottara.

Ca să mai acopere cumva deșertul cultural focşănean niște oameni inimoși lansaseră o provocare liceenilor îndrăgostiți de cultură. Si creaseră STEF: Stagiunea Teatrală a Elevilor din Focșani. O ministagiune cu piese de teatru jucate de  elevii liceelor din Focșani, îndrumați de dascăli inimoși. Precum dl profesor Dima de la Unirea, sau dl profesor Crăciun de la Cuza. Asa că în fiecare an o emulație culturală agita sălile liceelor focşănene. Cu alegeri de piese, cu distribuție de roluri, cu repetiții după ore, cu încropirea de costume, cu tot ce se petrece de obicei la punerea în scenă a unei piese. Și cu trăiri pasionale, căci nu e ușor lucru să ieși pe scenă în urbe, în față dascălilor, familiilor și cunoscuților, ca un actor sadea.

Cum noi cuziștii eram un liceu de mate-fizică, aparent am fi fost neimplicați în toată această mișcare teatrală ad-hoc. Dar nu era de loc așa! Iar când aveai dascăli precum profesorul Crăciun, intrarea în competiție se făcea la cel mai înalt nivel. Și transpiram  pentru a ne aduce prinosul trăirilor noastre muzei teatrului, la fel ca cei de la Unirea sau Pedagogic. Cum Dumnezeu nu mi-a dat nici har oratoric, nici voce bună pentru teatru, nici prezență scenică, transpiram în pregătirea STEF la echipa de suport. Care făcea eforturi apreciabile astfel încât celor de pe scenă să le iasă totul bine. Adica mai reproduceai un zgomot în culise, mai suflai o replică, mai plimbai o tavă cu pahare cu apă. Era interesant și acest lucru, la varsta aceea.

Pentru a mări atractivitatea spectacolelor jucate de elevii imberbi dar pasionați, Inspectoratul Școlar Județean făcea eforturi să aducă și actori consacrați. Sau alți oameni de cultură, care să recite, să monologheze, să joace ceva, în sfârșit să pigmenteze pauzele dintre spectacole.
Si era cred prin anul 1980, când înaintea spectacolului nostru, al cuziştilor, trebuia să recite o poezie omul de cultură R.V. Nu știam foarte multe despre el, desi îl  auzeam des pe la radio. Insa dl Crăciun îi făcuse un elogiu consistent, descriindu-l ca pe un important traducător, poet și prozator.

Asa că stând în culise, alături de dl Crăciun, de Inspectorul pentru limba română de la I.S.J., de alți profesori și de nelipsiţii politruci locali, așteptam cu nerăbdare să debarce domnul V.  Ca să vedem și noi de aproape o celebritate. Dar ora începerii spectacolului se apropia cu repeziciune, iar poetul întârzia să apară. Punând astfel în pericol respectarea programului. S-au dat telefoane la hotel, s-au pus întrebări și s-a continuat așteptarea. Profesorii de română șușoteau între ei cu inspectorul, noi auzind când și când câte o remarcă scăpată mai tare:

-Mai bine să nu mai vină, dacă e așa…
-Riscăm naibii să ne facem de râs…
-Cine să vorbească cu el?

Nelămuriţi, tot priveam spre ușa din spate, pe unde trebuia să apară maestrul. Și la un moment dat acesta apăru, dar într-o cu totul altă postură decât cea așteptată. Mai bine zis, apăru sprijinit de doi tipi solizi și într-atât de beat încât nu cred că știa unde se află și ce caută acolo. Era îmbrăcat cu un costum de blugi, visul oricărui tânăr ca noi în anii ’80, avea părul vâlvoi, barba îngălbenită de nicotină, așa cum li se întâmplă fumătorilor înrăiți, ochii închiși, și mormăia ceva nedeslușit în barbă. Cu greu a fost așezat pe un scaun, unde a și început imediat să sforăie uşurel.

În culise spaima cuprinsese toată suflarea înregimentată în organizarea evenimentului. În câteva minute prezentatorul ar fi trebuit să facă introducerea, poetul ar fi trebuit să recite o poezie, iar apoi piesa noastră, a elevilor de la Cuza, ar fi trebuit să înceapă. După consultări șoptite, s-a ajuns la concluzia că nu trebuie ca R.V. să mai iasă pe scenă. Si ca ar trebui dus înapoi la hotel. Toate bune, dar cine să-i comunice asta? Pentru că omul beat este și supărăcios. Și când mai este și secretarul Uniunii Scriitorilor din România, supărarea lui ar putea avea mâna lungă. Așa că până la urmă beleaua a picat pe inspectorul de limba română, ca principal organizator al evenimentului.

Speriat, acesta s-a apropiat de poet, l-a zgâlțâit puțin de mâneca jachetei de blue-jeans, șoptindu-i:

-Domnule. Domnule V…

Deranjat, poetul a întredeschis un ochi tulbure, a răsucit puțin capul, încercând să realizeze unde se află. Apoi l-a întrebat, mormăind:

-Ce vrei, bă?
-Știti, văd că nu vă simțiți bine, și ne-am gândit, noi organizatorii, să nu vă mai deranjăm cu recitarea, și să dăm drumul direct la piesă. Ce spuneți? Mașina e trasă aici, în spate.

V. a reușit, cu un efort considerabil, să întredeschidă și celălalt ochi, și și-a focalizat privirea asupra inspectorului:

-Auzi, mă? Dar tu… cine pi*da mătii eşti?

Speriat că inevitabilul părea a se produce, și că reușea să-l supere pe secretarul Uniunii Scriitorilor, ceea ce ar fi putut avea un efect dezastruos asupra carierei sale, inspectorul a găsit disperat un răspuns, pe care l-a crezut dezarmant:

-Cine să fiu? Sunt și eu „un ins“…

Răspunsul scriitorului nu s-a lăsat așteptat nici o secundă, de parcă îl avea pe limbă:

-Bă! Tu nu ești un ins, ești „un pretins“!  Hai, dispari, ai grijă să mă scoli când îmi vine rândul.

Si s-a pus iar pe moțăit. După câteva minute a fost anunțat și prezentat, inspectorul l-a trezit și i-a șoptit că într-un minut trebuie să meargă în scenă. Cu toții așteptam curioși să vedem ce se va întâmpla. R.V. s-a ridicat cu greu în picioare, a scuturat din cap și și-a trecut degetele grebla prin păr. A băut un pahar cu apă pregătit alături de scaun, și cu pași șovăielnici a intrat în scenă. S-a agățat literalmente de microfon, ținându-l ferm cu ambele mâini, a clipit deranjat de luminile rampei, și a început să recite.

Nu am auzit, și nici nu cred că o să mai aud vreodată, Moartea Căprioarei recitată la un așa nivel de trăire ca atunci. Am auzit-o recitată de mari actori, la televizor, fiecare aducându-i nota sa personală, vibrația sa, fiecare adăugând câte ceva nou. Dar recitarea lui R.V. l-ar fi uimit chiar și pe Labiș! Vocea lui, ușor dogită de la fumat, părea a veni din gâtul uscat de sete al naratorului. Foamea era invocată printr-un ușor mârâit de sălbăticiune de pradă, flămândă și gata de vânătoare.  Atmosfera creată avea ceva din infernul sufocant invocat de poet, simţind parcă cerul apăsându-ne pe creștet. La sfârșitul recitării eram cu toții transpirați și șocați, gata să ne privim mâinile, să vedem dacă nu sunt pătate de sângele ciutei.

Cu pași la fel de șovăielnici poetul s-a întors în culise, s-a prăbușit pe scaun și a adormit instantaneu. Cei doi inși l-au luat pe sus până la mașină, ducându-l la hotel.

Sala a ovaționat câteva minute în șir, oamenii simțind – oarecum instinctiv – că au fost părtași la un act special de cultură. Inimitabil, și aproape imposibil de descris.

Acest articol a fost citit de 473 ori!