Silviu MăcrineanuAcest articol a fost citit de 469 ori!
Atenție, textul și imaginile următoare vă pot afecta emoțional! Dacă tot scriu când și când despre bunici pe blog, azi m-am gândit la bunicul meu covăsnean. Si la mâncărurile sale de la stână. Așa că m-am hotărât să-mi fac o poftă veche, și rar astâmpărată. Să mănânc bulz!
Binenteles că prin bulz înțeleg ceea ce mocanii covăsneni înțeleg de secole. Adica un boț de brânză bună, preferabil de burduf, învelit într-o mantie de mămăligă galbenă, vârtoasa. Învelirea se face imediat după ce mămăliga este luată de pe foc. Si trebuie ceva dibăcie ca să nu te arzi când o faci. Apoi bulzul se pune pe grătar, să-l ia căldura jarului încins numai cât trebuie. Iar mămăliga să prindă o scroapță crocantă. Si să se rumenească puțin, căpătând un gust dumnezeiesc.
Înăuntru brânza se transformă într-o lavă gălbuie, care curge imediat cum furculița sau gura secționează învelișul de mămăligă. Ăsta este bulzul mocănesc, și dacă n-ai mâncat așa ceva măcar o data în viață, ai pierdut un răsfăț culinar.
Spun bulzul mocănesc, pentru că am avut surpriza să constat că în pensiunile de la Bran bulzul s-a „reinterpretat”. Iar sub numele acesta ți se aduce o strachină în care s-a amestecat brânză, mămăligă și costiță/kaiser. De ce i s-o spune bulz? Doar din rațiuni comerciale, binențeles, sună tradițional iar tradiționalul se vinde.
Pentru că, de când lumea, bulzul e așa cum spune și DEX-ul: „Cocoloș de mămăligă caldă în care s-a pus branză de oaie sau urdă”.
Nu pot să uit nunta vărului meu Gigi, de la Covasna, când duminica nuntașii seria a II-a s-au strâns sub cort, ca să continue petrecerea de sâmbătă noapte. Iar femeile au dat în trap, gătind în ceaune mari tocăniță, pe gratar pastramă de oaie, precum și o mămăligă uriașă. Care mămăligă uriașă a fost adusă în cort pe o targă, cărată de doi bărbați solizi, așa cum se mai cară uneori mortarul în construcții.
Iar în jurul ei s-au strâns imediat 3-4 femei care au început să îmbrace brânza în mămăligă și să facă bulzi, cu o viteză de nedescris. De acolo bulzii aterizau pe grătar, iar după ce se rumeneau corespunzător treceau în farfuriile noastre. Și toți mesenii, cu mic și mare, mâncau bulz cu o bucurie de nedescris. Dacă m-am oprit după doar unul și jumătate, a fost doar pentru că pastrama de oaie îmi făcea cu ochiul. Si doream să-i las și ei ceva loc.
Înainte de bulz mi-a mers la suflet o ciorbă de legume, acrită cu borș, fără carne. În care am dumicat mămăligă, și am mâncat-o cu o plăcere venită parcă din copilărie.
Aș fi vrut să o am invitată la această masă simplă, țărănească, pe italianca cunoscută de soție acum două zile pe plaja Modern. Și care simțea nevoia să comunice cu un român, în limbaj amestecat, și să-i spună că a mâncat „ciorba”. Care i s-a părut ceva extraordinar! Ca tot ce a mâncat în România. Și că se săturase de bucătăria italiană: „pizza-paste, pizza-paste”.
Poate și noi ne-am sătura de bulz, dacă l-am mânca la fiecare două zile. Dar cum asta nu se întâmplă, rămâne de povestit.
P.S. Binenteles că bulzul meu, din mălai grișat , făcut mămăligă într-o olicioară, și fript pe grătarul de aluminiu teflonat, n-ar face față nici celui făcut de cel mai slab bucătar cioban, de la munte. Dar gustul? Gustul…
Acest articol a fost citit de 469 ori!
