Cutremurele mele – partea I

Acest articol a fost citit de 1009 ori!

Lumina becului cu incandescență spânzurat în tavan zugrăvea toate lucrurile din încăpere, dându-le o tentă gălbuie. Deși pe bec scria 100 w, iar camera era destul de micuță, lumina nu era nici pe departe atât de puternică pe cât ar fi trebuit.

-Ai dracului, ăștia de la Fieni, fac economie și la filament, glumea tata.

Becul era fixat direct în fasung, iar firele de cupru fuseseră răsucite într-o spirală, asemeni unui arc. Asta mai ales pentru că tavanul fiind destul de jos, ca la orice casă de câmpie, tot loveam becul cu creștetul capului, când nu eram atent. Părintii visau la vremea când vor avea bani să ia și o lustră, dar pe lista de priorități erau mereu alte lucruri. Copiii, în primul rând.

Cartea pe care o citeam, „Nebuloasa din Andromeda” a lui Efremov, era tipărită pe o hârtie nu prea grozavă, care avea ea însăși o anumită nuanță gălbuie. Dar ochii mei ageri, ca orice ochi de copil de patrusprezece ani, alergau zoriți pe hârtie, fără probleme, deslușind slovele. Cartea îmi plăcea mult, așa cum îmi plăceau în general cărțile SF scrise de autori ruși. Poate și pentru că erau groase, puteai citi zile în șir la ele, dar și pentru că oamenii din ele erau tot timpul hotărâți, curajoși și implicați, gata să se sacrifice pentru binele omenirii.

Îl descoperisem pe Efremov în biblioteca școlii când restituisem „Țara norilor purpurii”, carte scrisă de doi autori cu nume ciudat: Arkadi și Boris Strugațki. Cartea aceea fusese o desfătare pentru mine, trecând rapid în topul preferințelor mele. Mai mult chiar, vreme de vreo douăzeci de ani avea să-mi vină în minte o expresie din carte, ori de câte ori eram înghesuit de vreo problemă dificilă.

– Ca o broască într-o minge de fotbal…

Așa spusese unul dintre eroii cărții, și eu simțisem exact ce dorise acesta să transmită în momentul respectiv, așa că făcusem o fixație pentru expresie.

În seara aceea, de 4 martie, stăteam întins pe „recamier”, și arcurile acestuia protestau când mă mișcam prea brusc. Încăpeam la limită pe lungimea sa, pentru că mă lungisem serios în ultimul an, de când începuse să-mi mijească și mustața. Lângă recamier era patul părinților, pat vechi din lemn, cu saltea din paie de grâu, îndesate bine în aceasta. O vreme părinții dormiseră pe patul nou, cu arcuri, cumpărat cu eforturi destul de mari. Dar când mama fusese ultima dată la Spital la Plainești, să i se plângă doctorului de durerile de spate insuportabile, ce se îndesiseră, acesta o întrebase direct:

-Doamnă, pe ce dormiți acasă?

-Pe ce să dorm, dom’ doctor, am cumpărat un recamier din ăsta nou, cu arcuri, care se desface.

-Cu arcuri, deci? Doamnă, dar vreun pat din alea vechi, cum erau înainte, cu saltea de paie pusă pe scânduri, n-ai păstrat cumva?

-Ba da, dom’ doctor, îl am în magazie.

-Atunci uite ce-ți recomand eu: du-te și scoate-l din magazie, șterge-l de praf, umple salteaua cu paie proaspete, și dormi pe el. Și eu nu-ți mai prescriu nici un medicament, dacă o să faci asta.

-Păi de ce?

-Pentru că nu o să te mai doară spatele, de aceea!

Mama, puțin sceptică, venise acasă și se apucase de treabă. Nu numai că-l ștersese bine de praf, și umpluse salteaua, dar decise că trebuia și vopsit. Amestecase ce mai avea pe fundul cutiilor de vopsea de prin magazie, și-mi trasase sarcina să vopsesc patul.  Dar cu migală, spusese mama, pentru că va fi în camera unde se opreau toți cei care veneau în vizită, cu treaba sau fără (ăștia erau cei mai mulți). Spre disperarea mea nici un prieten n-a dat năvală în ziua respectivă să mă cheme la joacă, ca să încerc o manevră „á la Tom Sawyer”. Așa că, dând mărunt din buze, am luat pensula și mi-am manifestat talentul.

Când am terminat patul căpătase o frumoasă culoare roz-bonbon, ce nu mai văzuse Obrejița, spre dezamăgirea mamei, care sperase la un roșu spre maroniu. Binențeles că acea culoare avea să stârnească nedumerirea tuturor celor ce ne călcau pragul, dar rar întreba careva de ce fusese vopsit patul roz. Mama mersese mai departe, și prinsese pe peretele din dreptul patului un covor împletit de ea, în motive geometrice și cu niște culori foarte vii, foarte puternice. Care, împreună cu patul, dădeau un aer foarte rococo camerei de toată ziua. Astfel că mai toți musafirii credeau că mama dorise să facă o camera modernă, ca la oraș.

În colțul liber al odăii, pe o măsuță pătrată, cu picioare de peste un metru înălțime, trona televizorul Rubin 102, achiziționat încă de pe când casa – proaspăt ridicată – aștepta electricienii care să tragă firele de cupru prin tuburile Bergman, altfel spus celebrele „tubermane” din care făceam noi sarbacane, ce trăgeau cu cornete de hârtie. Casa fusese ridicată în 1963-1964, de către viitorii noștri vecini, Gheorghe și Costică Dițu, meșteri zidari renumiți, cu multe construcții la activ. Electricienii care veniseră să facă instalația s-au uitat mirați la cutia mare de carton dintr-un colț al încăperii, acoperită cu un celofan.

-Dar acolo ce ai, nea Costică?

-Ce să am măi?, am un televizor.

-Cum, bre, mata încă nu ai curent electric și ai cumpărat televizor? Ai dat bani mulți pe el, așa-i?

-Așa-i, mă, aproape 4000 de lei. M-a uscat. Dar l-am luat în rate, prin sindicatul de la SMT. Îl plătesc în doi ani. M-am gândit la copiii ăștia, să aibă la ce să se uite, să mai învețe câte ceva.

-Bine te-ai gândit, bre. Aici în sat nu există decât două televizoare, la președintele CAP și la unul din brigadieri, de aceea ne-am mirat. Ăsta e al treilea.

În timp ce mama era diriginte de șantier, supraveghind ridicarea casei, venea periodic momentul când trebuia să fiu alăptat. Locuiam la bunici, în casa bătrânească cum s-ar spune. Frații mei mai mari, auzindu-mă cum începeam să-mi cer zgomotos drepturile, trăgeau papamobilul în fața ușii, și mă îmbarcau. Papamobilul era un cărucior de lemn cu 4 rulmenți pe post de roți, pe care tata fixase bine, cu sârmă, un coș de nuiele în care toamna se culegeau struguri. În coș fuseseră îndesate paie și o țoală, iar eu eram așezat regește în el.

Fratele meu mai mare începea să tragă de cureaua veche de transmisie fixată pe post de hățuri, în timp ce mijlociul mergea în spate, ținand de coș, atent ca nu cumva acesta să se răstoarne.

-Aveți grijă la gropi, să nu-l răsturnați, dădea bunica Axinia ultimele instrucțiuni.

Și cortegiul pleca pe drumul pietruit, spre noul domiciliu pe cale de a fi construit, cale de vreo 3-4 ulițe distanță. O avea ceva legătură cariera mea ulterioară de inginer automobilist cu aceste plimbări în papamobil? Cine știe?

În timp ce citeam aventurile vajnicilor călători galactici, dinspre televizor răzbeau fragmente de conversație:

-No ako e prav?

-Nikaga!

La televizor rula un film bulgăresc, care nu reușise să-mi stârnească interesul nici măcar cinci minute. Îl abandonasem fără părere de rău, și luasem cartea.

Aș fi putut citi și în camera mea, mai în liniște, dar îmi plăcea să stau seara cu părinții în aceeași cameră. Mai ales că tata venea după cinci seara de la muncă, mânca și se așeza în pat la un somn mic, ce dura chiar și o oră-două.

-Un om deștept doarme în cinci minute cât altul fraier în două ore, decreta câteodată tata, solemn.

-Da? Atunci tu de ce dormi aproape două ore seara?, întrebam noi copiii, zgândărindu-l.

Se făcuse cam nouă seara, se întunecase bine, iar peste sat coborâse liniștea, întreruptă când și când de vreun lătrat de câini, ce miroseau vreun străin circulând pe ulițe. Tata se cam chinuia cu subtitrarea filmului, dar dădea semne că se descurcă, mai ales de când mama începuse să-l învețe să citească pe ziarul Sportul. În godinul de fontă din celălalt colț al camerei se făcuse un foc de cu seară, iar acum nu se mai vedea urmă de jăratec prin ușiță. Primăvară dădea semne de venire, dar noaptea încă era răcoare.

Deodată timpul parcă s-a oprit în loc. Un șuierat puternic a început să se audă, venind parcă de nicăieri.

-Ai naibii ăștia de la Bobocu, iar au zbor de noapte, nu-i mai astâmpără dracu’ nici la ora asta, răbufni tată supărat.

Dar în loc să auzim bangul sonic al avionului de vânătoare, produs la depășirea vitezei sunetului, am auzit cu totul altceva. Șuieratul s-a transformat într-un vuiet puternic, apoi într-un fel de urlet care ne făcea timpanele să vibreze, cum nu mai pățisem niciodată. Părul de pe brațe începuse să mi se ridice, iar creierul începea să dea neașteptate semne de frică. Urletul continua agonizant, pe frecvențe din ce în ce mai înalte, încât îmi venea să-mi acopăr urechile cu palmele mâinilor. Și deodată toți câinii din sat începură să urle a moarte, urletul acela venit din amintirea lupului sălbatic, care ține să anunțe că ceva tragic urmează a se întâmpla.

Urletul câinilor a făcut-o pe mama să-și revină prima, și să strige cu glas gâtuit de spaimă:

-Cutremur! Repede afară! Afară!

Eu și tata am privit-o o clipă consternați, neînțelegând ce legătură putea avea zgomotul acela, ce părea a veni de pe alte tărâmuri, cu un cutremur.

Dar mama nu ne-a mai dat timp de mirare, a sărit din pat peste tata cu o ușurință ce nu putea să i-o dea decât o mare spaimă, ne-a zmucit de mâini și ne-a tras spre ușă. Avea 13 ani când trăise marele cutremur din 1940, și o amintire privind începutul său asemănător îi răzbise în minte.

Când am pus picioarele pe preșurile de pe jos a început dezastrul. Pereții camerei au început să zboare într-o parte și în alta, podeaua când se ridica spre noi, când se prăbușea în adânc, ca un cal nărăvaș atins cu biciușca. Vedeam ușa salvatoare – spre care incercam să ne îndreptăm – sărind când în stânga, când în dreapta. Atunci când credeam c-am nimerit-o în sfârșit, și întindeam mâna spre libertate, aceasta întâlnea invariabil un perete. Părea că a trecut un ceas, până când am reușit să răzbatem spre odăiță, cum îi spuneam bucătăriei noastre.

Ușa de acolo am trecut-o mai ușor, era doar la un metru distanță de cea de la cameră, deși era în unghi de 90 de grade. Am năvălit în chilerul lung de 5-6 metri, și  între noi și curte mai era doar o ușă ce trebuia deschisă și dată de perete. Chilerul fusese adăugat ulterior casei, nu avea tavan de pământ, iar căpriorii care-l susțineau se răsuceau și scoteau niște zgomote înfiorătoare, ca și cum lemnul gemea chinuit de cineva. Ceva în genul zgomotelor scoase de catargele unei goelete, prinsă de furtună înainte să coboare velatura.

Făceam pași bezmetici, aruncați peste toate cioablele adăpostite în chiler, pe stânga și pe dreapta, de către oamenii gospodari care erau părinții mei. Din fericire ușa de la intrare nu era închisă cu cheia, asta era datoria ultimului om din casă care mergea la culcare. Acesta mergea în chiler, își lua papucii, ieșea puțin și arunca o privire prin curte, asculta dacă răzbate vreun zgomot de la cotineața găinilor sau de la cotețul porcului, apoi revenea în casă răsucind cheia în ușa.

Mama a trântit efectiv ușa de perete, cred că ar fi fost în stare și să o smulgă din balamale, m-a luat de mână și am țâșnit împreună în curte. Stăteam sub bolta de vie, redusă acum la niște simple coarde ce urmau să fie tăiate curând, aplecați înainte, cu mâinile sprijinite pe genunchi, și înghițeam cu nesaț guri mari de aer răcoros. Plopii bătrâni de 60-70 de ani, sentinele semețe ce străjuiau pe ambele părți drumul spre gară, plopi plantați de boierul Franasovici a cărui familie ctitorise satul, se aplecau când într-o parte, când într-alta, parcă erau beți.

După douăzeci de secunde de repaus, în care ne-am mai venit în fire, am realizat că tata încă nu ieșise din casă. Am început, atât eu cât și mama, să-l strigăm disperați:

-Tată! Tată! Unde ești?

-Ticule, ticule, ce naiba faci acolo? Ieși odată afară!

Dar în afară de trăznetul lemnăriei, și de zgomotul cărămizilor hoarnei care se dezmembra, și care cădeau pe tabla acoperișului, nu auzeam nimic. Pământul continua metodic să ne arunce încolo și încoace.

-Ca o broască într-o minge de fotbal, mi-a venit în minte expresia personajului fraților Strugațki, și probabil de aceea n-am scăpat de obsesia ei vreme de vreo douăzeci de ani…

-Mă duc după tata am zis, învingându-mi panica, disperat de lipsa acestuia de răspuns.

-Stai aici, mi-a apucat mama strâns mâna. Nu mergi nicăieri, trebuie să răzbească și el de-acum.

Și în sfârșit, într-un târziu, după minute ce ni s-au părut secole, tata a ieșit pe ușa salvatoare. Ducea ceva în brațe, și când s-a apropiat am văzut televizorul Rubin, strâns în brațe precum un odor de aur.

-Tată, tată, de ce nu răspundeai?

-Ticule, o să mă omori cu inima! De televizor îți ardea ție, când cădea casa pe noi?

-Ce vreți, măi?, ne-a replicat tata liniștit. Cum puteam să-l las pe măsuța aia înaltă? Cădea jos și se făcea praf! Și la ce vedeam eu meciul, nu știți că mâine este etapă?

De unde atâta calm la un om aflat în mijocul unui dezastru, ce declic se petrecuse în creierul său, astfel încât să ignore pericolul iminent, să se aplece să scoată din priză un televizor, să-i scoată cablul de antenă, să-l pună pe o păturică de pe pat, să o răsucească pe aceasta în jurul lui, apoi cu el în brațe să încerce să nimerească deschiderile celor trei uși ce-l despărțeau de salvare?

Doar ce a lăsat tata televizorul jos și ne-am tras puțin sufletul, cercetându-ne din ochi unii pe alții, profitând că seismul se oprise, când a venit replica. Aceasta a fost cu atât mai înspăimântătoare cu cât a venit însoțită de liniște, neprecedată de nici un zgomot prevestitor. A avut aproape aceeași intensitate ca și prima mișcare seismică.

De data asta am trecut-o mai ușor, ținându-ne de stâlpii metalici ai bolții, și urmărind îngrijorați antena de televizor, cocoțată pe o țeavă metalică de vreo 10 metri înălțime, ancorată cu trei sârme lungi, legate în diverse locuri. Plopii nu puteau fi priviți, legănarea acelor uriași în formă de lumânare ne făcea rău, creierul se răzvrătea când încerca să înțeleagă cum se puteau mișca așa haotic niște copaci imenși.

Odată trecută și replica, câinii s-au oprit din urlat, găinile din coteț nu s-au mai auzit cotcodăcind, iar satul a fost cuprins de o liniște nefirească. Totul părea încremenit în întuneric, pentru că nici o lumină nu putea fi văzută în jur, în afară de cea a stelelor. Nu ne venea să credem prin ce trecusem. Tata s-a dus la ușă, a strecurat mâna până la pervazul interior al geamului lipit de ușă, și a adus lanterna. Lumina ei ne-a dat puțin curaj, și ne-am strâns unii într-alții, fără să putem să scoatem vreo vorbă. După vreo 10 minute tata a prins și mai mult curaj, a intrat în chiler și ne-a adus încălțări și niște haine de lucru, ce stăteau tot timpul acolo, spânzurate în cuier. Stătusem desculți pe pământul gol și rece, și nici nu simțisem.

Apoi sătenii au început să iasă la porți, pe uliță, și să se întrebe unul pe altul dacă sunt în regulă. Câțiva s-au dus la bătrânii din cotul nostru, care locuiau singuri, să vadă dacă au pățit ceva. Oamenii vorbeau în șoaptă, speriați, de parcă n-ar fi vrut să trezească un dragon fioros ce era cât pe-aci să le surpe lumea. Cei bătrâni își dădeau cu părerea dacă a fost mai rău sau nu ca la cel din 1940, care rămăsese de poveste.

După câteva ore am intrat în casă, cu teamă și precauție. Am aprins toate luminile și am lăsat toate ușile deschise de perete. Mama s-a uitat la farfuriile, paharele și cănile sărite din dulap, și făcute țăndări pe jos,  la lucrurile căzute de pe mese și dulapuri, multe sparte și ele, și a dat din mână a lehamite:

-Le adun dimineață, să nu mai vină și altele…

Noaptea s-a scurs extrem de greu, cu ațipeli chinuite de frică, stând pe pat îmbrăcați și încălțați, gata oricând să țâșnim afară din nou. Lumina zilei parcă ne-a mai schimbat starea de spirit, și am început să evaluăm pagubele. Casa era în bună stare, doar câteva crăpături în varul pereților arătau că trecuse printr-un cutremur de peste 7 grade. Hoarna din cărămidă era distrusă, cărămizile fiind împrăștiate pe acoperiș. La noi, la Obrejița, se zice hoarnă și nu horn, nu știu dacă și în alte părți se folosește această formă. Cioburi multe prin bucătărie și cămară, unde câteva borcane de gem si murături săriseră de pe rafturi. Văzând acest lucru, peste câteva zile tata avea să monteze rafturilor și niște laterale din șipcă, ca opritoare pentru lucrurile ce ar fi luat-o la plimbare.

Damigenile din sticlă cu vin, baloane ovale de 50 de litri puse în coșuri de nuiele, erau neatinse, spre bucuria întregii familii. În principiu nimic ireperabil nu se întâmplase. După amiază eu și cu tata ne-am urcat pe casă și am zidit din nou hoarna, cărămidă cu cărămidă, tata făcând un mortar cu mai mult ciment de data asta, trăgând învățătură din ce se întâmplase. Mama a dat drumul găinilor din cotineață, le-a aruncat boabe și l-a hrănit și pe Ghiță. În familia Măcrineanu porcul crescut anual primea invariabil numele de Ghiță, obicei păstrat cine știe din ce vremuri. Într-un singur an am cumpărat doi porci o dată, care erau dintr-o rasă corcită cu mistreți băltăreți, niste porci păroși care – oricât de mult mâncau – nu creșteau aproape de loc. Așa că am renunțat să le mai dăm nume fiecăruia, oricum nu-i puteam deosebi, și le-am zis „frații Petreuș”.

Când am mers luni la școală omul de serviciu nu ne-a lăsat să intrăm în clase, ne-a spus să rămânem în curtea școlii. După o jumătate de oră a ajuns și directorul, care locuia în Tâmboiești, și ne-a trimis acasă. Până când avea să se facă evaluarea pagubelor din școală, și să se poată lua legătura cu autoritățile ca să se primească instrucțiuni. Adevărul este că Vrancea era în bună parte sinistrată, izolată de restul țării, fără curent electric și legături telefonice.

Mergând prin sat am observat că nu toți obrejanii fuseseră la fel de norocoși precum noi. Deși unele case păreau mai degrabă neatinse, altele aveau fisuri largi pe toată înălțimea pereților exteriori.  Undele seismice, ondulatorii, se propagaseră radial de la epicentru spre restul țării. Casele care fuseseră orientate transversal pe razele de propagare, fuseseră zguduite serios, dar atât. Celor care fuseseră dispuse în lungul direcției de propagare a undelor, ondulațiile le provocaseră daune serioase, făcând să se despice pereții. La nea Nitu, un prieten de-al tatei, fisura avea cel puțin 10-15 cm pe toată înălțimea casei, care părea acum compusă din două bucăți. El avea casa situată la stradă, și era cea mai vizibil avariată casă din cotul nostru.

Am stat acasă vreo două zile școlare, până când cursurile s-au reluat. În laboratorul de chimie mirosea încă puternic a substanțe chimice, chiar dacă cioburile recipientelor sparte fuseseră îndepărtate și geamurile deschise aproape permanent.

Tata a plecat luni de dimineață la SMA, deși era convins că nu se va lucra. A ajutat la îndepărtarea lucrurilor căzute și la curățarea atelierelor, și s-a întors pe la prânz. Nu înainte să o roage pe centralistă să le spună fraților mei, în caz că sună, că suntem în regulă. Asta bineînțeles dacă se vor relua legăturile telefonice. Adevărul este că frații mei, care lucrau în Brașov, încercau în disperare să sune și să afle ce este cu noi. Zadarnic, bineînțeles.

Disperarea era cu atât mai mare cu cât conducerea Partidului luase hotărârea, într-un gest fără precedent, ca Televiziunea să capete dreptul de a filma și difuza reportaje  despre situația din țară. Care reportaje arătau lucruri îngrozitoare. Radioul își revenise mai repede, iar acolo unde oamenii aveau aparate pe baterii veștile ajungeau, chiar dacă alimentarea cu electricitate nu fusese restabilită.

Strada Mare din Focșani, strada clădirilor vechi, suferise cel mai mult. Clădirea Tribunalului stătea și ea gata să cadă, și mulți ani după aceea am trecut pe lângă ea uitându-mă mirat la proptelele din grinzi groase de lemn, ce o susțineau pe lateral, împiedicând prăbușirea peretului dinspre sud. Liceul Unirea, la porțile căruia aveam să bat peste numai câteva luni, fusese și el serios afectat, fiind trecut de către autorități pe lista clădirilor ce urmează a fi demolate. Doar opoziția unor dascăli inimoși, Petrache Dima și Nicolae Chifan, care au bătut la toate ușile posibile ale puternicilor zilei, a făcut ca acesta să fie salvat.

Dar nu numai clădirile vechi suferiseră, Magazinul Putna – cel mai mare din oraș – avea să primească și el porția lui de grinzi de susținere. Direcția de Poștă, Spitalul Militar și peste 500 de case suferiseră avarii serioase. Una peste alta Focșaniul arăta ca un oraș în timp de război, ce tocmai fusese bombardat.

Chiar în noaptea respectivă s-a declarat starea de necesitate, și s-a decretat că „întreaga populaţie aptă de muncă este obligată să participe la toate acţiunile organizate pentru înlăturarea consecinţelor cutremurului“. De parcă era nevoie de un decret pentru asta.

Etapa de fotbal de a doua zi a fost și ea anulată, ca de altfel orice altă competiție sportivă…

Acest articol a fost citit de 1009 ori!

Please follow and like us:

8 Replies to “Cutremurele mele – partea I

  1. La cutremurul din ’77 eu eram în burta mamei dar îmi amintesc, copil fiind, că nu povestea cu plăcere despre acel moment. Știu însă că a refuzat să iasă din casă până nu a numărat și adunat cu grijă banii aduși de tata acasă, era zi de salariu. 😁😁

  2. La cutremurul din 4 martie ’77, la ora 20.45 eram ca si tine la 14 ani in clasa a-8-a. La acea ora i-mi faceam tema la matematica si anume simplificari de fractii cu trei cifre la numitor si numarator. Este uimitor cum memoria a pastrat fidel aceasta amintire, ca un film alb-negru din arhivele TVR.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.