Cutremurele mele – partea a II-a

Acest articol a fost citit de 594 ori!

Calmul tatălui meu la cutremurul din 1977, care mi s-a părut extraordinar la 14 ani, avea să mi se transmită cumva și mie într-o oarecare măsură.  Nu știu care este sursa sa, dacă  s-a transmis genetic. Poate de vina este o anumită filozofie asupra vieții. Intotdeauna am considerat că noi – oamenii – nu suntem decât niște furnici care mișunăm pe scoarța planetei, dându-ne prea multă importanță. Așa că una mai mult sau mai puțin, nu schimbă prea mult desfășurarea lucrurilor…

Prima dată când calmul deosebit mi-a salvat viața, a fost în armată. Armata pe caii de lemn, cum îi plăcea locotenentului-major Cnup – comandantul meu de pluton – să-i spună. O parodie de armataă, înșirată pe durata a nouă luni de zile, dintre care de șase ne-am fi putut lipsi fără să se bage de seamă. Eu am fost norocos să am puțină variație în plus în armată, fiind numit – după câteva luni – șeful pazei poligonului din pădurea de la Bascov, de lângă Pitești. Nu știu cărui fapt datoram acest lucru, poate pentru că eram cel mai înalt din unitate. Sau pentru ca eram singurul cu uniformă militară fabricată pe vremea când rușii încă erau prezenți în România.

Asta pentru că singura soluție ca să mă poată îmbrăca și pe mine armata cât de cât, a fost să se obțină aprobarea statului major al armatei. Pentru ca să se caute o uniformă mai mare, în stocul de război aflat în unitate. S-a găsit una, fabricată în 1953, la Rm. Sărat! Așa că tot timpul ieșeam în evidență, cu uniforma mea mai degrabă verde-maroniu roșcată, în marea de uniforme kaki din unitate. Ofițerii bătrâni zâmbeau când mă vedeau, și mă întrebau de unde am luat uniforma aia rusească.

Să fii șeful pazei în poligon însemna că de câte ori cei din unitatea noastră aveau tragere, eu aveam de lucru. Trebuia să mă deplasez cu un grup de camarazi la Bascov, și să-i înșir pe un perimetru de câțiva kilometri, mai ales în pădure, în jurul poligonului. Spre sat îi puneam mai deși, să nu ne trezim cu oameni sau animale că intră în poligon în timpul tragerii. Binențeles că am avut insistat să-mi aleg candidații la postul de santinelă lângă poligon, și toată gașca mea de prieteni a fost „selectată”. Partea bună cu paza era că în ziua respectivă te coteai de la program, ca să pregătești deplasarea. Apoi cei 11 km până în poligon îi făceai în camion, trântit pe țintele de carton presat. Si cu ochii pe frumusețile feminine ale Piteștiului, care se plimbau pe bulevardele splendidului oraș, spre necazul nostru, al celor în uniformă.

Urma o deplasare rapidă prin pădure, cu fixarea locurilor de pază, și a reperelor care să-mi permită să-i găsesc pe băieți când trebuia să strâng paza. Mai ales că existau și trageri de noapte. Lângă sat îi puneam mai deși și din alt motiv. În timp ce avea loc tragerea, unul dintre ei părăsea postul și se ducea în sat, de unde cumpăra orice era de găsit de mâncare sau băut. În anii ’80 însă acesta nu era un lucru ușor! Oricum ne spurcasem la un vin de căpșunică, aromat și puțin acrișor, pe care un țăran de la marginea satului ni-l vindea cu mare bucurie, fiindcă mai făcea și el un ban.

Dar să revenim la cestiune în cele din urmă. În vara lui 1981 ofițerii și subofițerii din unitate aveau o tragere specială. Urmând să tragă cu mai multe arme, și să arunce și cu grenada defensivă. Aruncarea cu grenada se făcea dintr-un șanț special amenajat, cu pereți betonati, în formă de T. Așa cum eu eram șeful pazei, șeful meu de pluton, locotenentul major Cnup era supraveghetorul tragerii, sau cum se chema el. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta. Amândoi stăteam în șanțul de tragere, și – rând pe rând – cei programați coborau la noi, pe niște trepte betonate, cu grenada pusă într-un sac militar, petrecut peste piept.

cnup

Aruncarea grenadei încheia ziua de tragere și ne-a dat cele mai multe emoții. Atunci am văzut o grămadă de purtători de epoleți, altminteri ascunși prin birourile intendenței sau magaziile unității, cum le cam tremurau chiloții când luau în mâna obiectul de fontă de jumătate de kilogram. Șeful meu își făcea datoria, și le repeta fiecăruia cu răbdare instrucțiunile de tragere. „O fixezi în palmă, o strângi bine, scoți cuiul de siguranță, vizualizezi obiectivul, o arunci cât mai precis, apoi te adăpostești în șanțul de tragere, fără frică, pentru că ai cel puțin 4 secunde până la explozie”. Neamțul tot neamț, repeta metodic asta zecilor de oameni, fără să pară că s-a plictisit sau enervat în vreun fel.

Ofițerii și subofițerii, de tot felul. Unii grași de pocnea uniforma pe ei, care transpirau instantaneu când scoteau grenada din sacul de umăr. Alții, mai ales plutonierii de companie, care cu noi erau zmei și plini de ei, mai primeau câte o împingere prietenească spre aliniament de la vreun colonel, menită să le învingă șovăiala. De, una era să te lupți cu izmenele soldaților și să dai pedepse cu plantoane schimbul 2, și alta să ții arma ucigașă în mână.

Nenorocirea noastră era să ni se tragă de la un maior de intendență, înalt și slab ca un cadavru. Cu torsul puțin strâmb și mâinile răsucite aiurea, era o imagine ce-ți inspira orice asociere, numai pe aceea cu armata nu. Ce căuta personajul în armata română, și cum ajunsese maior, greu de spus. Individul a coborât cu greu treptele scării ce-l aduceau în șanțul de tragere. Îi țin minte și acum pantofii care străluceau maxim, pentru că mă întrebam de ce or fi venit în pantofi și cu cravată cei de la intendență. Si nu în bocanci și uniformă de luptă, ca toată lumea.

A venit spre noi speriat gata, cu sacul cu grenada spânzurat de umăr. A ascultat instrucțiunile lui Cnup, a scos grenada din sac, și s-a chinuit să elibereze cuiul de siguranță. După vreun minut a reușit. Strângea grenada cu ambele mâini, ceea ce nu mai făcuse nimeni până atunci. S-a uitat speriat spre șanțul marcat cu stegulețe, unde trebuia să o arunce. Cnup a simțit momentul, și l-a încurajat:

-Cu forță, cât mai departe, tovarășe maior!

Omul a îndoit cotul într-un unghi nefiresc, a zvâcnit din umăr și… i-a dat drumul grenadei în șanțul de tragere, la un metru de noi.

Cnup a rămas perplex o secundă, apoi a strigat tare, de a răsunat tot poligonul:

-Fugiți!

Și a întins o mâna spre slăbănog, care rămăsese blocat în picioare – neștiind pe ce lume se află – apucându-l de antebrațul stâng. Din momentul acela, ca într-un film derulat cu încetinitorul, m-am văzut întinzând la rândul meu o mână, apucând maiorul de antebrațul drept. Am icnit amândoi simultan când l-am ridicat efectiv pe neghiob în aer, și l-am tras după noi. Din 3-4 pași, pe care nu mai știu cum i-am făcut, am dat colțul T-ului cu povara târâtă după noi. Apoi ne-am chircit pe pământ, cu mâinile la urechi, trântiți peste maior.

Explozia unei grenade defensive la câțiva metri distanță, asociată cu zgomotul schijelor groase mușcând betonul, nu sunt chiar lucrul pe care ți-ai dori să-l auzi într-o zi frumoasă de primăvară. După explozie se făcuse o liniște de mormânt. Zecile de oameni prezenți auziseră strigătul ofițerului, urmat de explozia grenadei. Totul atât de repede încât nu apucaseră să vadă ce s-a întâmplat și dacă ne-am adăpostit. După câteva secunde ne-am dezmeticit, deși urechile ne țiuiau puțin. Cnup s-a ridicat în picioare, s-a uitat la nefericitul maior, și i-a înfipt cu sete un bocanc în moalele curului. Ridicându-l în aer vreo treizeci de centimetri.

-Nenorocitule, era să murim azi din cauza ta!

Apoi a venit la mine, care mă uitam năuc la corectia pe care un locotenent major i-o aplică unui maior.

-Ești bine, ai pățit ceva?

-Nu, to’a l’ent major, sunt doar speriat puțin. Și-mi cam țiuie urechile.

-Asta trece în două –trei minute. Bravo!, ai sânge în tine, singur nu știu dacă-l puteam târâ pe ăsta la adăpost. Altul ar fi tulit-o imediat! La ce compas ai tu, din 3 pași erai la adăpost.

Apoi lumea a dat năvală, cum se întâmplă de obicei la evenimente neașteptate, cu final fericit. După un sfert de oră colonelul care era la comandă ne-a întrebat dacă putem continua. Pentru că mai erau vreo zece oameni care trebuiau să arunce. Am confirmat și am dus treaba la bun sfârșit. De-abia în camion, printre colegii care habar n-aveau ce se întâmplase, m-am întrebat cum am putut fi așa de calm când s-a întâmplat nebunia. Și mi-am amintit de tata și televizorul salvat la cutremur.

oo 004

A doua oară când am reacționat cu sânge rece și calm, într-o situație limită, a fost în timpul unei drumeții montane. Genul pe care le făceam adesea cu prietenii, cu rucsacul în spate și poftă de cățărat. Eram o gașcă de patru prieteni, pe o cărare îngustă de munte, săpată în buza prăpastiei. Găsisem un loc mai larg pe traseu, abandonasem rucsacele și luam o mică gustare. Așa cum îi stă bine drumețului: pâine cu cartofi și cârnați Plai. Când terminasem a apărut un grup de RDG-iști. De fapt mai întâi am auzit câteva vorbe rostite gutural, cum numai germana poate produce, apoi au apărut după curbura unei stânci. Erau doi băieți și o fată, echipați ca la carte. Ne-au salutat, au observat cu plăcere lărgitura de pe cărare, precum și faptul că noi ne pregăteam să plecăm, și s-au hotărât să facă și ei popas.

Băieții, care aveau rucsacele, le-au scos și le-au așezat jos. Iar în momentul acela s-a produs beleaua. Unul dintre ei a călcat chiar lângă marginea cărării, câteva pietre și ceva pământ s-au desprins, piciorul de sprijin i-a luat-o la vale, și – surprins nepregătit – a dispărut din vedere cu un strigăt scurt. Toată lumea a dat năvală spre margine și l-am zărit agățat cu ambele mâini de un colț de stâncă, cam la un metru și jumătate mai jos. Cu figura speriată, întrebându-se cât va putea rezista atârnat acolo. Si dacă asta va fi suficient de mult ca să-l putem ajuta.

Nemții s-au repezit la unul din rucsace, în căutarea unei funii, după cum ne-am dat seama mai târziu. Noi nu aveam funie, iar prietenii mei se blocaseră efectiv, mărginindu-se să arunce priviri speriate, însoțite de frânturi de îndemnuri bolborosite în barbă.

În momentul acela am simțit că mi se limpezește brusc mintea, am apreciat distanța până la neamț și am strigat la amici:

-Prindeți-mă bine de picioare!

Și, cu capul în jos, am început să cobor spre omul atârnat deasupra unei prăpăstii adânci de vreo 8-10 metri. Mă sprijineam în mâini, coborând puțin câte puțin, în timp ce amicii îmi dădeau la rândul lor drumul în etape scurte. Mâinile mele au ajuns la ale lui. L-am apucat strâns de antebrațe și mi-am blestemat lipsa de cunoștințe de germană.

-L-am prins, gata! Dar nu știu dacă ne puteți trage pe amândoi, doar voi trei.

Însă neamțul era omul muntelui și el, așa că văzându-se asigurat de brațele mele, a început să-i dirijeze pe prietenii săi. Aceștia au scos o funie zdravănă din rucsac, au făcut un fel de ochi mare, și cu o dibăcie de admirat i l-au trecut pe sub un picior și l-au tras în sus.

A urmat un efort colectiv, nemții trăgând de laț în sus, românii trăgându-ne pe noi prin intermediul picioarelor mele. Iar neamțul dând din picioare și agățându-se cu vârful bocancului de cea mai mică ieșitură posibilă, ca să ne ajute în ridicare. Într-un final am reușit…

bucegi

A treia întâmplare în care calmul neobișnuit m-a ajutat să mă descurc într-o situație neobișnuită, s-a petrecut în perioada când locuiam la socri. Locuiam împreună cu aceștia și familia cumnatului meu, și visam la vremurile când vom avea și noi un acoperiș numai al nostru deasupra capului. Aveam si o Dacie veche, ca tot românul. Iar într-o sâmbătă pe la prânz tocmai terminam de înlocuit alternatorul.

Mă ajuta nașul meu, mecanic de meserie, și ne învârteam amândoi pe lângă ea, parcată lângă trotuar în fața casei, cum o aveam de obicei. Înlocuisem alternatorul, așezasem cureaua, și nașul se ocupa de reglat întinzătorul. Era o zi răcoroasă, aveam bluzoane și geci pe noi. Iar nașul se mai încălzea cu câte una mică, nefiind venit cu mașina la mine. Eu stăteam pe uscat, pentru că trebuia să-l duc acasă după ce terminam, și să fac și niște cumpărături.

În casa din fața socrilor locuia o familie de aromâni, cum dealtfel erau mai toți locuitorii străzii. Oameni muncitori, cu doi copii, fată și băiat. Acesta din urmă cam la patrusprezece ani, înăltuț și slăbuț. Foarte respectuos și bine crescut. Ne înțelegeam bine cu vecinii, lucru esențial având în vedere că între noi era doar un gard de vreun metru și șaizeci de centimetri, și priveam oricând unii în curtea celorlalți.

În ziua aceea puștiul intrase în curte împreună cu un altul de pe stradă, cam de aceeași vârstă. Cunoscut pe strada ca fiind cam ciudat, și cu apucături suspecte. Erau tovarăși de joacă destul de des, fiind probabil și colegi la școală. Se jucau într-o magazie înaltă din fundul curții. Chiar când voiam să-l întreb pe naș dacă e gata masina, în curtea vecină s-a auzit un strigăt puternic, urmat de o bufnitură. Ne-am oprit puțin din treabă, ascultând. În câteva secunde fiul vecinului a năvălit pe poartă cu hainele în flăcări, gemând și încercând să strige. Era atât de speriat de flăcările care-l cuprinseseră, că nu reușea să dea glas spaimei. Si scotea niște urlete înăbușite în gât, ca un animal dus la tăiere.

Când l-am văzut am reacționat instantaneu: mi-am smuls geaca de pe mine, m-am repezit spre el si l-am înfofolit în geacă, oprindu-l din fuga disperată. Am bătut geaca cu palmele de jur împrejur, până când n-am mai văzut pic de flacără.  Când am desprins geaca de pe corpul lui, m-a izbit mirosul de benzină și carne arsă. Căptușeală gecii mele începuse să se topească de la flăcări, fiind dintr-un material sintetic. Așa că am aruncat-o jos, și m-am concentrat asupra băiatului. Acesta fusese îmbrăcat peste tricou cu o bluză de trening ieftină, din materialul acela plastic care te făcea să transpiri la cel mai mic efort.

Bluza luase foc, iar acum – deși stinsesem flacăra – plasticul continuă să se topească, chircindu-se pe pielea băiatului și arzându-l în continuare. Exasperat, am strigat spre ușa casei noastre, din fundul curții, la cumnata mea:

-Aura, Aura, adu repede o foarfecă!

Se pare că am răcnit extrem de puternic, întrucât cumnata a ieșit imediat în stradă, speriată, dar cu foarfeca în mână. I-am smuls foarfeca din mână și i-am spus:

-Ajută-mă! Trage de material!

Și ajutat de ea am început să tai bucăți-bucăți bluza de trening. Incercând să nu ating prea mult pielea arsă, dar aducând puțină alinare puștiului.

Când am strigat atât de tare, mama băiatului, care venea de la muncă, m-a auzit din stația de autobuz. Si parcă simțind că se întâmplase ceva cu fiul ei, a alergat spre casă. Când și-a văzut copilul cu arsuri și pielea luată de pe mai multe porțiuni ale mâinilor, bustului și gâtului, a început să țipe și să se vaite.

-Zoe! Taci acum, trebuie dus la spital!

-Să chemăm salvarea!, a spus cumnata mea.

Nu știam însă cât de repede putea să vină o ambulanță. Și cum eram la 5 minute de mers cu mașina până la Spitalul Mare, mi-am  întrebat nașul:

-Ai apucat să fixezi intinzătorul?

-Da, mi-a răspuns.

-Dă-i o cheie!

Mașina era în regulă, am trântit capota, am deschis portiera din spate și l-am urcat pe băiat. Acesta era și mai speriat acum, când și-a văzut mama atât de disperată. I-am spus mamei sale să urce în față, și am plecat în trombă.

Băiatul, care stătea într-o poziție chinuită în spate, încercând să nu-și atingă pielea arsă de banchetă, depășise șocul. Si încerca să-și încurajeze mama, care jelea pe scaunul de lângă mine.

-Liniștește-te, mamă, nu e așa rău, nu am nimic grav. Nu-i așa, unchiu’ Silviu?

-Așa este, puștiule! Ai avut noroc c-ai fugit în stradă, și te-am putut stinge repede, i-am răspuns calm. Dar cu un nod mare în gât, căci văzusem arsurile, și în unele zone plasticul topit al bluzei ajunsese la mușchi.

La poarta spitalului am claxonat din timp, am deschis geamul și am strigat: Urgență medicală, arsură! Paznicii au ridicat bariera instantaneu, făcându-mi semn să mă duc direct la urgențe. Am intrat pe alee, am oprit și am năvălit în biroul de primiri:

-Am un rănit cu arsuri grave în mașină, trebuie ajutat imediat.

Personalul a percutat pe loc, puștiul a fost pus pe targă și a dispărut în labirintul de coridoare al spitalului, însoțit de vecina mea. Eu am mai ramas câteva minute, să le dau câteva date celor din birou, privind circumstanțele accidentului, apoi am revenit acasă.

Ai mei mă așteptau în stradă, cu o mulțime de vecini îngrijorați, iar între timp refăcuseră filmul întâmplării. Puștiul și prietenul său se jucau în magazie. Găsiseră o canistră de benzină și puseseră benzină într-un castron vechi, metalic, pe care-l așezaseră pe o masă. Apoi musafirul, care avea antecedente de piroman, scosese un chibrit și dăduse foc benzinei. În timp ce priveau fascinați pălălaia ce se înălța din castron, acesta a întins mâna, și măturând castronul de pe masă cu o lovitură din lateral, l-a proiectat în tovarășul lui de joacă. Premeditare, nebunie, dereglare mintală?

Cert este că puștiul vecinei s-a trezit în flăcări. Înnebunit de frică, a dat năvală în casă. Dar cum nu era nimeni acasă, care să-i dea ajutor, a ieșit și a fugit în stradă. Cel mai bun lucru ce-l putea face.

După ani de tratament și operații, băiatul a rămas doar cu câteva cicatrici mai urâte, în zone nu tocmai expuse vederii. A crescut înalt și frumos, lucrează acum pe nave de croazieră. Săptămâna trecută l-am văzut din mersul mașinii, cu un bebeluș în brațe.

Și ultima întâmplare care merită povestită, a avut loc undeva în vara lui 1986. Eram student și prinsesem bilet de tabără la Eforie Sud. Unde eram cazați în niște căsuțe de beton, pătrățoase, fără etaj, cu câte 4 paturi. Cam ca cele din Costineșți, în mod sigur mult mai cunoscute. Binențeles că dorisem bilet de tabără la Costineșți, dar nu eram prieten cu cei ce împărțeau biletele la UASCR. Așa că mă mulţumisem cu ce găsisem. Marea era la fel de frumoasă pe întreg litoralul, doar atmosfera din Costineșți era unică.

Înainte să plec la mare, mă antrenasem împreună cu un amic la prășit și lăstărit via, la IAS Tâmboiești. Două săptămâni în cap, și sâmbăta și duminica până la prânz! 80 de lei pe zi la lăstărit, 100 de lei și o pâine la prășit! Muncă, cât cuprinde. Pentru noi și vreo 15 țigani, de toate vârstele și toate sexele. Cărora, mai ales la prășit, le vedeam spatele în fața noastră, la 50-100 metri. Nereușind de loc să ținem pasul cu ei. Dar nici nu plecam acasă fără să terminăm norma, chiar dacă asta mai însemna jumătate de oră de muncă în plus față de ei. Cert este că –în momentul când m-am urcat în tren eram gata bronzat. Dar și mai bogat cu aproape 1000 de lei, bani cu care te puteai sparge în figuri ca student, pe litoral.

În Eforie s-a înfiripat repede o gașcă de opt-nouă membri, fete și băieți. Cu care mergeam la plajă și la distracții împreună. Binențeles că într-o zi, cu noaptea în cap (adică pe la opt), ne-am înghesuit într-un autobuz prăfuit și ne-am dus să petrecem o zi de vis în Costineșți. Nu puteam să ratăm așa ceva.

Era o profesiune de credință să treci măcar o zi prin Costineșți, dacă erai la mare. Să stai pe terasa Radiovacanţei cu o bere în mână, să-i asculți pe Partos și Moțu’ Pittiș. Care-ți puneau muzică dar îți făceau și cultură muzicală. Să-ți amețeșți foamea cu gogoși sau – dacă erai în bani – cu frigărui, si să te uiți la mulțimea de fete frumoase și de tineri zgomotoși. Să-ți dai anunț de întâlnire cu amicii la Obelisc prin radio sau să te uiți la epava ce se vedea în zare. Apoi să mergi la Forum să vezi expoziția de caricaturi a lui Mihai Stanescu, sau la Vox Maris să bei un Pepsi. Iar seara să fii în Ring, sau la spectacol Holograf, Compact sau Divertis. Și să te simți puțin stăpânul lumii.

Era sfârșit de august, vremea dădea semne de schimbare, vacanța era pe sfârșite. Într-o seară tocmai  terminasem turul celor câteva cârciumi mai cu ștaif din Eforie, unde cântau în direct vedetele vremii. Si unde ne strecuram pe ringul de dans, discret, pentru că nu aveam bani de consumație la masă. Dansam câteva melodii și apoi o ștergeam la următoarea. Pe la miezul nopții ne retrăsesem la căsuțe, și pusesem de un joc de cărți.

Aranjasem paturile, în căsuța noastră – a băieților – astfel încât aveau loc simultan două jocuri de cărți, a câte patru persoane. Pe margine mai rămâneau două-trei, care chibiţau până le venea rândul. Paturile aveau la picioare un fel de băncuță de lemn cu schelet metalic, identică cu cele din armată. Armată care era destul de proaspătă în memoria noastră. Așa că unii stăteau pe pat, alții pe băncuțe, și mai rechiziţionasem și vreo două scaune de la o terasă apropiată.

eforie

Eu, ca cel care ocupam cel mai mult loc, stăteam pe o băncuță chiar în curmezișul ușii. Ușă care se deschidea spre în afară, și era deschisă și proptită cu un pietroi să rămână așa. Binențeles că aveam bere și ceva sucuri, binențeles că se fuma în draci. Un motiv în plus ca ușa să stea deschisă în permanenţă. Gălăgia era și ea la cote maxime, ca întotdeauna când se adună mulți tineri la un loc.

Gălăgia a și făcut ca să nu percep semnele premergătoare ale cutremurului. Ne-am trezit deodată cu două-trei zgâlțâiri  bruște ale căsuței. Apoi o mică pauză, înainte ca seismul să se dezlănțuie. Cum cutremurul din 1977 nu fusese uitat așa ușor, imediat au început strigătele:

-Cutremur! Cutremur!

-Afară!

-Să fugim!

Și brusc mulțimea aceea de tineri entuziaști, râzând și glumind tare, s-a transformat într-o masă de oameni speriați de moarte. Cu fețe pământii si cu ochii sticlind a spaimă. Care au aruncat tot ce aveau în mâini și au  dat năvală spre ușă, urcându-se unii peste alții, împingându-se și țipând cât îi ținea gura de tare. Cu un singur gând în minte – să iasă cât mai repede afară.

Cum aveam ghinionul să stau așezat pe băncuță, de-a curmezișul ușii, și mai eram și mare la stat, am realizat că în două-trei secunde voi fi călcat în picioare. Așa că m-am ridicat brusc în picioare și am răcnit din toți rărunchii:

-Staaaați!

Este paradoxal să vezi ce efect poate avea voința unui om calm, dacă este suficient de hotărât, asupra unei mulțimi speriate. La strigătul meu colegii au înțepenit brusc, parcă înghețați, și s-a lăsat liniștea. M-am aplecat, am mutat băncuța din ușă, și am spus tare și apăsat:

-Pe rând, câte unul!

Iar oamenii au ieșit calm, unul după altul, aproape fără să se atingă. În trei secunde camera era goală. Și asta în timp ce căsuța se zguduia din toate încheieturile, la cel de-al doilea mare cutremur pe care l-am trăit în viața mea.

Acest articol a fost citit de 594 ori!

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.