Un pas mic pentru om…

 

-Paraschive, ai grijă de băiat, că eu am plecat la SMT!

Legănând ușor în mâna dreaptă galeata de tablă proaspăt clătită, Axinia se îndreptă spre stradă. Trase într-o parte, dar nu prea mult, poarta închipuită din câteva scânduri bătute cruciș peste niște leațuri de lemn, în prag de putreziciune și unele și celelalte. Își strecură făptura micuță prin golul creat, și cu stânga trase poarta după ea, fără să se mai uite în urmă. Aruncă peste umăr un avertisment către bărbatul ei, ca să-i reamintească ce vorbiseră mai devreme:

Din căsuța joasă, durată în lungul curții, răzbătu înfundat până la ea o aprobare monosilabică.

Paraschiv stătea trântit pe un pat de lemn de lângă soba oarbă, pe care era așezată o saltea cu paie de grâu, peste care femeia aruncase o cuvertură de lână, țesută în casă. Mormăia în barbă neauzit de nimeni, în timp ce cu ambele mâini își strângea bine capul, cu grija cu care ai strânge un harbuz copt bine, în drumul său spre masa din bucătărie. Avusese o noapte grea, dezbătuse probleme importante cu Pazvante, fratele nevestei, și cu Bocu ăl bătrân, timp de aproape trei găleți de vin. Axinia se ținuse și ea aproape, grijulie să nu se risipească bunătate de tireaz, după ce adusese din cămară o strachină mare de murături, iuți de-ți lua gura foc. Lui Paraschiv ardeii iuți i se păreau cel mai bun lucru lăsat de Dumnezeu pe pământ, ar fi mâncat și zi și noapte. Iarna, când făcea nevasta fasole, toți se repezeau la murături și varză murată. El însă se ducea în cămară, lua o mână de ardei iuți, mici și roșii, puși la uscat special, apoi îi răspândea pe plita sobei încinse. Cât timp ardeii se coceau puțin, vărsa niște oțet de vin într-o strachină, adăugându-i și un strop de sare. Apoi zdrobea ardeii iuți cu lingura de lemn în strachina respectivă. Și mânca fasolea cu poftă, luând și câte o lingură din strachina cu ardei, fără ca să se înroșească măcar vreun pic, sau să-i vină să lăcrimeze.

Acum Paraschiv era supărat și pentru că nu știa exact cât băuse de cu seară, așa cum fusese obișnuit, ca să știe cât îl va ține mahmureala. Și asta numai pentru că nora nouă, pe care o avea în casă de aproape trei ani, introdusese obiceiuri noi în gospodărie. La Obrejița când îți venea cineva în casă, fie că avea numai 15 ani și abia îi dăduseră tuleiele bărbii, fie că era om bătrân cu barbă sură, gazda îl poftea să ia loc, apoi se ducea repede în cramă și aducea o găleată de vin. Mai făcea un drum și aducea și o strachină cu murături iuți, apoi se putea sta de vorbă! Ulcele de lut erau împrăștiate peste tot prin casă, așa că lucrurile se puneau repede pe direcția firească.

Nora cea nouă însă făcuse ochii mari, văzând acest fel de tratație a oaspeților. Și într-o bună zi se dusese ea să scoată vin, lucru de altfel foarte lăudabil, însemna că începea să se dea pe brazdă. Numai că în loc să revină cu găleata așteptată, pusese pe masă un cofer de sticlă, de vreo doi litri, în care culoarea vinului puterea ursului se reflecta sângeriu. Și de atunci ăsta devenise obicei în casă, spre disperarea bărbaților. Cu timpul și ulcelele pântecoase de lut fuseseră înlocuite tot cu pahare de sticlă ieftină, transparente, de putea oricine să-ți țină socoteală cât mai aveai în pahar și cât dăduseși pe gât.

Paraschiv înghițise în sec la întâmplarea aceasta, nu făcea să te pui cu femeia dracului, care era în stare să mâne tractorul mai dihai ca un bărbat, de i se dusese buhul cale de trei poște. Pentru că așa slabă și ciolănoasă cum era, se ghicea în nora sa o voință și o putere greu de înfrânt. Paraschiv mormăise când mezinul îl anunțase că se însoară, la doar nouăsprezece ani, în timp ce frații mai mari n-aveau nici un gând de însurătoare. Nu-i plăcuse cojanca pe care o adusese acasă, dar nu mai comentase, mai ales când aflase că este și însărcinată. Aflase apoi că era doar pe jumătate cojancă, după mama pierdută la patru ani, răpusă de dalacul fără leac. Iar după tată era din Ardeal, din Covasna, locuri care lui nu-i erau chiar străine, pentru că umblase mult prin țară cu generalul al cărui șofer fusese, pe vremea când era în armată. Ardelenii erau oameni de treabă, mai reci de felul lor, în nici un caz nu așa de primitori ca oamenii de la Obrejița. Și – în plus – nu prea știau să bea vin! Chiar și cuscrul Ion, care se vădise un păstor chivernisit și foarte prietenos, nu ducea mult la băut vin, deși-i plăcea de numa – numa. Adevărul este că nu avea antrenament, nu se putea pune cu niște oameni care beau zi de zi, cu temei.

Cu ce-l mai necăjise nora pe Paraschiv al nostru? Cu ideea de a face un gard de scândură la stradă, ca „să nu mai râdă lumea de ei”, după cum se exprimase hotărâtă. Aici Paraschiv nu putu să se abțină să nu hohotească de râs, chiar dacă asta îi răscoli amarnic durerea de cap, gândindu-se cine ar fi putut râde de gardul său de gărdurariță. Când toată lumea din sat, precum și toate neamurile lor, le avea întocmite la fel. Ȋnfigeai niște ramuri de gărdurariță din loc în loc, le aruncai puțină apă, apoi dacă aveai noroc să vină și ceva ploi în câteva luni începea să tufărească. Încet – încet gardul creștea, tufele se uneau, iar spinii ăia ascuțiți țineau la distanță vizitatorii, obligându-i să vină pe la poartă.

-Gard de lemn, de parcă noi am fi cine știe ce boieri, mai gândi Paraschiv îmbufnat, în sinea sa. Păi aici în sat gard de șipci nu aveau decât președintele CAP și vreo doi brigadieri, angajați cu leafă bună la întovărășire. Și de unde bani să iei atâta scândură?, o întrebase el pe femeia înfiptă la vorbă.

-Cum, de unde? Vindem niște vin, și gata.

-Să vindem vin? Vin? Măi fată, ai înnebunit? Vrei să râdă tot satul de noi? Ce, noi suntem ăla a lui Băruș, care a vândut într-un an și de atunci îl arată cu degetul toată lumea?

-Păi de ce să nu vindeți, că aveți băltoacă! Atâta risipă de băutură eu n-am văzut în viața mea. Stă vinul până în noiembrie în căzi pe câmp, în Bulucbașa sau Izbașa, de bea oricine trece pe lângă ele cât voiește.

-Păi ăsta-i obiceiul pământului, Sofițo! Pleci la muncă și ți se face sete pe câmp. Așa că scoți cepul de la o cadă, dacă n-are canea, umpli ulciorul cu vin, apoi îl îndeși bine la loc. Și mulțumești în gând celui care a lăsat cada în drumul tău. Tu bei de la mine, eu beau de la tine, așa merge treaba, nu-i cu supărare, vin e destul.

-Așa merge treaba, deci. Fiindcă v-a dat regele cinci hectare de vie, după război, de-aia merge așa treaba. Înainte n-aveați atâta băutură, și poate că era mai bine. Că oricum nu vreți să vă chivernisti, vânzând struguri sau vin, să intrați în rândul lumii.

Ajuns aici cu amintitul discuției, bărbatul pufni o dată a nemulțumire, și se întoarse puțin într-o rână, cu speranța că durerea de cap s-o mai ostoi.

În timpul acesta în curte își făcu apariția vesel, venind din spatele casei, un băiețel cam la doi ani, doi ani și jumătate, îmbrăcat doar în chilot și maieu. Era micuț și negricios la față, iar ochii i se mișcau cu repeziciune în toate părțile. Avea în fiecare mână câte o zarzără verzuie, din care mușca cu poftă pe rând, în ciuda faptului că erau acre tare. Văzând câinele mare și flocos legat aproape de ușa casei, se rostogoli către el voios, și-i întinse o zarzără. Câinele o mirosi circumspect, apoi se vede treaba că nu-i stârni în nici un fel pofta, așa că se retrase mai la umbră, lângă gutui. Băiețelul se uită în curte după ceilalți doi câini, decis să repete încercarea de a împărți cu cineva festinul. În timp ce privea cercetător în jur, descoperi poarta puțin întredeschisă, pe care bunica o trăsese după ea, fără prea mare convingere. Trase un chiot scurt, bălmăji două – trei încercări de cuvinte, apoi o luă la pas vioi spre ea. Se răsuci cu dibăcie în jurul stâlpului, ținându-se de acesta, trecu prin mica deschizătură și deodată se trezi în drum, fără nici cea mai mică zgârietură.

La vreo cincizeci de metri în fața lui  bunica Axenia mergea cu pași mărunți, pe măsura făpturii sale de un metru si șaizeci de centimetri, legănând găleata goală.

-Budica, rosti băiatul bucuros, și se puse la drum pe urmele ei.

Axinia mergea hotărâtă spre Sihlea, gândindu-se și ea tot la nora sa. Care, după două săptămâni de ședere în casa lor, rostise într-o zi când cei trei câini lătrau de mama focului vreo pisică zănatecă:

-Păi da, că așa este aici în Regat. Oamenii cresc câte trei câini și un singur porc. În Ardeal lucrurile stau tocmai pe dos.

Axinia uitase vorba asta, dar după ce încetase să mai alăpteze copilul, nora îi spusese hotărâtă că trebuie să o ajute cu copilul, că ea își va lua servici. 

-Ce servici, mamă, aici la noi? Oi vrea să mergi la colhoz, să dai la sapă pentru te miri ce?

-Nu, mamaie, în nici un caz. Am șapte clase, școala de tractoristi și școala de partid de 6 luni de la București. S-o găși și pentru mine ceva, că pe tractor nu mă mai urc. Dar trebuie neapărat să fac ceva ca să trăim mai bine, până când s-o întoarce fiu-tău din armată, și va începe și el să lucreze. Că el e obișnuit să lucreze, nu ca talanii ăștia doi mai mari, care stau pe lângă fusta ta, deși-s ditamai bărbații.

Și într-o zi nora îi lăsase băiatul în grijă și plecase la Rm. Sărat, la Regionala de Partid. Ce făcuse acolo, cu cine vorbise ea la partid și despre ce, nu suflase o vorbă. Numai că peste vreo zece zile, pe la ora zece dimineața, o mașină oprise în fața casei, claxonând scurt. Din mașină coborâse un tânăr subțiratec, slab la față și cu urechile cam mari, îmbrăcat într-un costum cenușiu, cu gulerul cămășii scos peste reverele hainei. Dădu binețe, apoi îl întrebă pe Paraschiv dacă nora sa este acasă. Da, confirmase acesta, și-l pofti în curte, asigurându-l că potăile sunt legate bine. Un „Țiba!” răstit, lansat cu obidă, le făcuse pe acestea să tacă ramburs.

-Eu sunt Ion Trașcă, de la Regionala de partid, se prezentă tânărul, dând mâna cu stăpânul casei. Sunt consătean cu Sofița, am crescut împreună pe ulițele Vâlcelelor.

Bătrânul aprobă din cap, nu prea curios din fire, că așa îi era felul. Sofița apăru imediat, dădu mâna bărbătește cu băiatul, și-l privi întrebătoare, așteptând ceva.

-Am găsit ceva, dacă ți-o plăcea, la SMT Sihlea.

-La SMT? Sper că nu pe tractor…

-Nu, Sofițo, la bucătărie. Sper să-ți placă, la urma urmei tu ai zis „orice ar fi”.

-La bucătărie sună bine, Ionică.

-Sunt cu mașina, hai să tragem o fugă până acolo, să vedem cum stă treaba. Vorbim și cu directorul, iar de ți-o plăcea să ne spui într-o săptămână, maxim două. Că nu pot oamenii să țină postul neocupat prea mult timp.

-Bine, stai să mă schimb.

De la Sihlea nora venise deja angajată, dăduse răspunsul pe loc. Directorul fusese bucuros să angajeze o femeie despre care auzise atâtea, care fusese stahanovistă renumită și apăruse chiar și prin ziare.

-Dacă faci și mâncarea tot atât de bună pe cât de bine conduci tractorul, o să ne pui la îngrășat, tovarășa Sofiţa.

După vreo două săptămâni de acomodare cu serviciul, nora o chemase la o discuție serioasă.

-Mamaie, la SMT rămân resturi de mâncare în prostie, după ce se termină de servit masa. Și nu orice fel de resturi, să nu crezi asta. Să vezi numai câte bucăți de pâine neagră rămân pe mese, începute și neterminate. Plus grăsime, plus cartofi, resturi de ciorbă cu carne prin ele, sau legume gata fierte. Iar SMT-ul n-are ce să facă cu ele, le aruncăm într-o râpă, în spatele curții, facem fericiți câinii de pripas și păsările cerului. Așa că ce m-am gândit? Ai putea să vii în fiecare zi, pe la unu, să-ți dau o găleată de resturi, s-o aduci acasă?

Știu că este departe, și tu ești cam micuță, dar nu te-ar grăbi nimeni. Dacă o faci, am putea crește doi porci lejer, cu ce boabe mai avem și cu resturile. Și am tăia unul iarna și pe celălalt primăvara, și ne-am descurca mai ușor cu mâncarea, că suntem atâtea guri de hrănit. Când nu poți veni tu, trimiți pe unul din cumnați, că nu le cade c*rul să faca și ei ceva. E drept că le-aș putea aduce și eu, dar mi-ar ieși vorbe imediat dacă aș pleca la patru cu găleata plină de la servici. Toată lumea s-ar întreba ce bunătăți car acasă pe ascuns, și nu vreau asta. Ce zici, te încumeți?

-Da, mamă, ne-ar prinde bine încă un porc. Mai ales dacă n-ar trebui să vindem vin ca să-l creștem.

-Bine, mâine vorbesc cu șeful meu, administratorul cantinei, ca să știe și el, că așa este normal. De poimâine începem.

Băiețelul curios și fără astâmpăr mergea voinicește pe drumul prost pietruit. Ochii i se luminau de fiecare dată când ceva nemaivăzut îi apărea în cale. Curțile oamenilor, cu orătănii alergându-se prin ele, plopii înalți ce păreau fără sfârșit, un cârd de gâște ce sâsâiau pe o uliță, fântânile cu lanț așezate din loc în loc, la colț de uliță, toate îi smulgeau chicoteli nedeslușite. La o astfel de fântână cineva adăpa un cal, turnându-i apa rece în jgheabul de tablă special. Calul pufnise de câteva ori deasupra apei, deși ea era limpede ca cristalul, apoi se pusese pe băut molcom. Simți privirile copilului ce se oprise și-l privea curios, așa că se opri puțin din băut, ridică capul și-l întoarse către băiat, privindu-l cu interes. Copilul chicoti de bucurie, văzând atenția acordată de cal, și păru că e gata să traverseze șanțul mai mult ghicit de pe marginea drumului, dornic să-i mângâie coama frumoasă. O uitătură scurtă și urâtă a stăpânului animalului îl făcu să-și strâmbe gura a plânset, și să-și reia grăbit urmărirea.

La ieșirea din sat, de unde drumul continua mai mult de un kilometru până la gară, două vaci priponite pe marginea șanțului pășteau iarba verde și grasă. Capetele lor mari, cu coarne puternice, îl speriară pe băiețel. Se trase pe partea cealaltă a drumului, și merse cu grijă urmărindu-le speriat orice mișcare. Dar vacile rumegau în liniște iarba păscută, ochii lor mari privindu-l lipsiți de curiozitate. Cel mic se mai liniști, dar tot se mai uită de câteva ori în urmă după ce le depăși, ca să fie sigur că nu vin după el.

Pe lanurile de la marginea satului, stoluri imense de vrăbii făceau manevre bruște, fie ridicându-se deodată toate în văzduh, de parcă le-ar fi speriat cineva, fie repezindu-se toate odată asupra câmpului, de parcă ar fi fost o imensă escadrilă de avioane de vânătoare, năpustindu-se toate odată la aterizare. Băiatul le recunoscu, chiar dacă erau departe. Știa ce sunt vrăbiile, pentru că urmărea fascinat pisica casei cum le pândea nemișcată minute întregi, în timp ce ele se scăldau în praful curții, cu speranța că vreuna dintre ele îi va pica în gheare. Lucru care se și întâmpla câteodată, iar atunci el se uita mirat cum pisica își devora cu aviditate prada, din care nu lăsa decât ghiarele și fulgii.

Axinia își vedea liniștită de drumul ei, fără să arunce măcar o privire în spatele său, ca să vadă dacă cineva îi calcă pe urme. Când ajunse la gară încetini ritmul, ceea ce-i permise băiețelului să se apropie la vreo treizeci de metri doar. Se uită atentă la trenul garat mai într-o parte, spre zoană, să vadă dacă are de gând s-o pornească undeva. Liniștită în privința lui începu să traverseze dalele mari de ciment, așezate prost între liniile de cale ferată. Când ajunse la peron trebui să se salte puțin la nivelul acestuia, apoi într-o clipită ocoli gara micuță și se strecură pe ulița din spatele ei.

Copilul ajunsese și mai aproape, astfel că dacă ar fi strigat-o ar fi trebuit să-l audă. Dar el n-o strigă, speriat de monstrul maro, ca o omidă uriașă, cu doi ochi mari așezați în frunte, care părea să dormiteze în arșița zilei. Cu ochii la el micuțul păși șovăielnic peste dale, astfel că era să rateze gangul pe care bunica ocolise clădirea. Văzu în ultima clipă un picior încălțat cu gumar dând colțul, așa că dădu năvală prin gangul izbăvitor, care să-l ascundă de privirea monstrului ruginit și periculos.

Femeia merse cam cincizeci de metri pe uliță, ocolind atentă la tractorul care se îndrepta spre gară duduind din toate încheieturile, apoi intră în curtea SMT-ului pe poarta de plasă de sârmă, ce stătea permanent deschisă. Străbătu livada pe puieți de prun plantați în ultimii ani, și intră – prin spate – în cantină. Băiețelul făcu același lucru, la nici douăzeci de metri în spatele său. Cât timp tractorul îl depășise se lipise de gardul stației, făcându-se și mai mic, apoi o rupsese la fugă după bătrână. Se mișca din ce în ce mai repede, neobosit parcă, simțind cumva apropierea de cea mai dragă făptură din scurta sa viață.

-Bună ziua, fetelor, glăsui Axinia către bucătărese.

-Bună ziua, bre.

-Eheei, mamă, ai ajuns. Dă găleată încoace, să o pregătesc, zise Sofiţa.

Dar chiar în momentul în care mâna ei apucă mânerul de lemn al găleții, o făptură micuță dădu năvală pe ușă, lipăind pe podea cu picioarele goale și strigând extaziat:

-Mami! Mami!

-Băiatul! De ce n-ai spus bre că l-ai luat cu tine?, întrebă Sofiţa, luându-l în brațe pe cel mic, și acoperindu-l de sărutări.

-Nelu a lu mami, soarele meu! Ți-a fost dor de mami și ai venit s-o vezi?

Dar Axinia nu era în stare să-i răspundă la întrebare. Se albise la față, sângele îi fugise din obraji, o apucase un tremur în tot corpul, iar buzele i se mișcau încet, încercând să compună cuvinte ce refuzau să iasă din gură. Una din bucătărese observă, și-i întinse repede o cană cu apă, care era așezată pe masă. Femeia bău cu aviditate, de parcă atunci s-ar fi reîntâlnit cu apa după multe zile, timp în care ar fi traversat un deșert imens și secetos. Apoi tremurând în continuare se așeză pe o băncuță, în timp ce mâinile aranjau în neștire broboada de pe cap.

Sofița lăsă copilul jos, și abia atunci o privi pe soacră-sa. Într-o clipită înțelese tot, cu instinctul acela de mamă care simte că băiatul ei tocmai a trecut pe lângă un mare pericol. Dialogul privirilor purtat pe muţește între cele două femei, filmat în gros – plan, ar fi putut constitui finalul unui film de mare succes.

Acest articol a fost citit de 555 ori!

Please follow and like us:
error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.