Mâine-n zori când sună goarna… ♪♪♪

Goarna sunase stingerea, semn că ora 21.30 sosise. Gornistul de astăzi, unul nou, era mai meseriaș, așa că se jucase puțin cu melodia militară, împrumutând ritmuri din celebra Il silenzio, a lui Nini Rosso. Băiatul tresărise când recunoscuse ritmurile, avea vinilul acasă și-l ascultase de multe ori, până să plece în armată. I se puse un nod în gât când se gândi la versurile cântecului:

Buonanotte amore,

Ti vedro nei miei sogni,

Buonanotte a te che sei lontano.

Iar mana i se întinse fară să vrea sub pernă, pipăind scrisoarea roz pe care o primise în cursul zilei. Scrisoare căreia expeditoarea făcuse cumva și-i adăugase și un parfum discret de colonie.

-Chiar, de unde găsesc oare fetele hârtie roz de scris?

Viața în comunism era ternă și cenușie, iar colile de scris ce le cumpărai din papetărie erau de un alb cu tentă de gri, făcute dintr-o hârtie poroasă și de slabă calitate. Cu toate acestea fata ce-i scrisese făcuse rost de o hârtie specială, fină și de culoare roz bonbon. Băiatul o pipăise nedumerit, apoi simțise urma ușoară de parfum și o apropiase curios de nas.

Scrisoarea era scrisă cu un scris mărunt, dar foarte frumos caligrafiat, vădind preocuparea celei ce o scrisese pentru a impresiona și vizual. Nu avea formule de adresare personală, nici o introducere, nici o formulă de încheiere, nici măcar nu era semnată. Cele două pagini cuprindeau o poezie. Doar o poezie. Dar era o poezie de dragoste, ceea ce făcu ca băiatului să-i fâlfăie niște fluturi prin stomac. Poezia era extrem de frumoasă, ceea ce excludea din start ca ea să-i aparțină fetei ce-i scrisese. Dar asta o făcea cu atât mai interesantă. Cine putea scrie versuri atât de frumoase?

Băiatul citise poezie mai ales din clasicii poeziei românești, cei care se studiau la clasă. Îi mai plăceau baladele lui Minulescu, scrise cu spiritul acela sprințar, de veșnic îndrăgostit. Și descoperise într-un anticariat o cărțulie mică, cu niste splendide poezii de dragoste ale lui Eugen Frunză. Cel pe care băiatul îl socotise până atunci doar un fel de proletcultist, mai ales că – împreună cu Dan Desliu – scrisese versurile imnului de stat al Republicii Populare Române.

Dar versurile poeziei primite aveau o cadență aparte, neobișnuită. Deși ideea aducea puțin aminte de Minulescu, și-a sa melancolie. Băiatul memorase deja prima strofă, într-atât de mult îi plăcuse:

Vreau să reţii

o singură chestiune.

Deja ştii cum funcţionează:

dacă-mi arunc privirea-nspre

luna de cristal sau ramul ruginiu

al toamnei liniştite, ce-mi bate în fereastră,

dacă alint

focul şi

cenuşa imaterială

ori coaja încreţită a butucului arzând,

îmi zboară gândul la tine

de parcă toate cele ce sunt:

miresme, lumină, metale

ar fi mici luntri care plutesc

spre insulele tale care m-atrag.

Ce-o fi, o fi!

dacă azi un pic, mâine alt pic vei înceta să mă iubeşti

voi înceta şi eu să te iubesc azi un pic, mâine alt pic.

Mintea îi fugi în urmă cu câțiva ani, spre seara când – după o plimbare cu gașca de prieteni – o condusese pe fată acasă și se sărutaseră în fata porții. Băiatul oarecum crispat, pentru că era fiica învățătoarei sale din copilărie, așa că nu putea să nu se gândească cum s-ar simți dacă aceasta ar ieși la poartă, să vadă ce face puștoaica ei de cincisprezece ani acolo.

Gândurile amoroase al băiatului fură brusc întrerupte de un horcăit teribil. Era un zgomot care părea să prevestească ceva groaznic, așa cum șuieratul asurzitor din 4 martie 1977 anunțase declanșarea seismului nimicitor. Zgomotul aducea aminte în prima fază de pufăitul unui samovar pus pe foc, care atinsese în sfârșit temperatura de fierbere. Apoi se auzea ceva ce părea zgomotul unui motor în doi timpi, care se tura singur, încet-încet. Deznodământul era marcat de o pocnitură asemănătoare celei date de spargerea unei anvelope umflate prea mult, care apoi se desumfla fâsâind.

-Dumnezeule, iar sforăie Cioceanu, se lămuri băiatul. Iar nu dormim nici noaptea asta…

Într-un minut ceilati tineri din dormitorul comun incepurat cu toții să se foiască. Erau 25 cu toții, dintre care doar unul singur mai dormea acum. Și în timp ce o făcea atacase Aria drujbei, după cum sunau mai nou sforăielile sale. Băieții începură să strige la el, prin întuneric:

-Ciocene, scoal’ naibii și întoarce-te pe partea ailaltă!

-Ciocio-san, trezește-te bă!

Efectul fu zero, binenteles, buzoianul părea să nu audă nimic, poate chiar din cauza gălăgiei infernale pe care o producea. Mai mult succes avu un bocanc militar care vâjâi prin întuneric, apoi lovi capul gălăgiosului cu un pocnet scurt. Pentru treizeci de secunde se făcu liniște, o mână pipăi prin întuneric lovitura din frunte, apoi omul adormi din nou, dând drumul la fanfară.

Asta da lovitură, își spuse băiatul în gând. Care o fi fost, George sau Mircea? Baschetul sau voleiul, ce sport putea să-i dea executantului precizia de a lovi o țintă nu prea mare, în întuneric deplin, de la 10-12 metri? Băiatul concluzionă că baschetbalistul era cel mai probabil autor, pentru că Mircea era prieten cu Ciocio, erau buzoieni amândoi.

Deodată întunericul fu străbătut de lumina unei lanterne. În lumina ei băieții îl văzură pe Burti, pe al cărui pat venise și Dragomir, umbra sa nedespărțită.

-Fraților, eu așa nu mai pot, clamă Burti. Daca nici noaptea asta nu dorm, înnebunesc. Ieri noapte am fost și planton schimbul doi, sunt rupt.

-Așa este, confirmă Dragomir, ca să se afle în treabă.

-Trebuie să facem ceva cu ăsta, continuă Burtescu. Măcar pentru noaptea asta. Ce ziceți? Aveți vreo idee?

Liniștea ce se instaurase, în timp ce băieții umblau la „cutia cu gânduri”, căutând soluții, dură vreo două minute. Ea fu întreruptă de vocea lui Popică, ușor afectată de prea mult fumat.

-Eu zic să-l scoatem afară din dormitor, cu pat cu tot.

-Păi unde să-l ducem, pe hol? Îi băgăm în belea pe cei care fac de planton, nu vor putea susține că nu ne-au văzut cum l-am scos. Plus că o să se trezească și celelalte dormitoare, când o porni ăsta polizorul.

-Popică, ești nebun, vrei să-l scoatem pe platou? Ne vede naibii garda și dă alarma! Or să creadă ăia că americanii răpesc un soldat român, să-i stoarcă toate secretele militare ale României și Pactului de la Varșovia.

-Ho, măi, că s-a umflat tărâța în voi, replică Popică. Deschidem geamul dublu, sărim câțiva afară, și-l scoatem cu tot cu pat pe geam. Îl lăsăm sub geam, e unghi mort pentru cei din corpul de gardă, apoi închidem geamul și ne vedem de somn.

Iar se lăsă liniștea, băieții vizualizând în minte scenariul aiuristic propus. Dar cum alte păreri nu mai apărură, Burti preluă hotărât comanda:

-Hai s-o facem!

În cinci minute operațiunea era gata. Cioceanu fusese ridicat pe sus, cu pat cu tot, ridicat peste pervaz și coborât în curte. Cei mai înalți dintre soldați săriseră afară, ca să preia mai ușor patul ridicat destul de sus. Când aproape îl trecuseră prin rama geamului, unul din picioare se agăță puțin, patul se răsuci brusc, iar zgomotosul fu cât pe-aci să cadă din pat. Șase mâini ferme îl fixară însă, în timp ce altele redresau patul. Cioceanu simți cumva pericolul, deschise un ochi și întrebă, mai mult prin somn:

-Ce-i, măi? E cutremur?

-Nu, mă, m-am împiedicat eu de patul tău, prin bezna asta. Dormi liniștit, doar ce s-a dat stingerea, îl calmă Nickson.

Patul fu lăsat două minute pe pervaz, jumătate înăuntru, jumătate afară, în timp ce toată lumea își ținu repiratia. Timp suficient ca victima să adoarmă la loc, pornind iar uzina de zgomote. Ce-a urmat a fost floare la ureche. Dar supărarea băieților pe Ciocio-san era așa de mare, că n-au lăsat patul pur și simplu lângă perete. Nu! L-au sprijinit cu 2 picioare mai sus, pe perete, la un unghi de vreo 30 de grade. Și ca răzbunarea să fie și mai dulce, capul împricinatului era în partea de jos, iar picioarele sus, într-o poziție imposibilă. Cu toate acestea mașina de făcut zgomot nu se sinchisea de nimic.

Băieții s-au tras unii pe alții înapoi în cameră, s-au așezat în paturi și au dormit neîntorși.

foto: antic-shop.ro

Dimineața, la 6.00, gornistul a ieșit pe platou și a început să sune cât putea de tare deșteptarea. Sunetul s-a întrerupt brusc, în momentul când – întorcându-se către fiecare punct cardinal – a ajuns în poziția în care a văzut patul rezemat oblic pe perete, precum și un soldat care trezindu-se brusc a dat să sară din el. Cum dormea cu picioarele în sus, s-a trezit că acestea vin peste el și s-a prăbușit surprins în grădinița de lângă blocul dormitoarelor. A început să înjure cu voce speriată, neînțelegând ce i se  întâmplase.

Apoi gornistul a rămas și mai surprins când geamul unui dormitor s-a deschis, iar șapte-opt soldați în pijamale au sărit în curte. L-au aburcat pe sus înăuntru pe cel ce dormise, pe geamul larg deschis, apoi au ridicat patul și l-au introdus și pe el în dormitor. Unul dintre ei, înalt de aproape doi metri și cu o figură fioroasă, i-a făcut gornistului semnul universal cu degetul dus la gură. Gornistul blocat a confirmat dând din cap, în sus și în jos, ca o păpușă stricată, apoi s-a dezmeticit și a trecut din nou la treabă.

Acest articol a fost citit de 1038 ori!

Please follow and like us:
error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.