Vȃlcelele, o nouǎ casǎ…

Acest articol a fost citit de 811 ori!

Când ajunsese la Vâlcelele primarul îl primise de parcă era vreun fecior de împărat. Nici nu-și aruncase prea mult ochii pe scrisoarea de recomandare de la maior, că se și pornise să turuie:

-Mǎi fecior, așteptam de la zi la zi să te arăți. Domnul boier Chircu mi-a povestit tot ce trebuie știut și mi-a dat instrucțiuni clare. Pot să-ți arăt un loc numai bun de stână lângă sat, acolo unde noi zicem cǎ ar fi „pe văi”. Are un izvor cu apă bună în apropiere, ceea ce ți-ar fi de mare folos pentru oi și pentru stână. Până te așezi cum trebuie acolo poți sta câteva zile acasă la mine. O să-ți dau câțiva săteni să te ajute să-ți rânduiești stâna, nu o să coste nimic, le-am promis doar că o să le faci cinste după ce te așezi bine pe picioare și o să începi să câștigi bani. Oamenii or să aibă răbdare, doar ești de-al satului de acum, iar noi ne bucurăm că vom avea o stână aproape, de unde să putem cumpăra caș proaspăt sau sărat, cȃnd om avea nevoie.

-Mulțumesc mult, domnule Bălăceanu. Sper sǎ pot întoarce vreodată bunătatea arătată și ajutorul ce mi-l dați. Cinste o să le fac celor ce care mă vor ajuta chiar când om termina treaba, c-așa este bine, să bem aldămașul pe loc. I-oi și ospăta pe sǎturate, cu caș uscat și o mămăligă făcută la ceaun, când om găta treaba. Dacă am putea purcede chiar mâine să facem așezarea, aș fi foarte mulțumit, că de mult timp sunt pe drumuri și tânjesc după un loc al meu.

Iar lucrurile se potriviră bine, deși fu nevoie de vreo câteva zile ca să izbăvească întru totul. În cele din urmă stâna avea douǎ încăperi din scândură negeluitǎ și un șopron încăpător, toate cu acoperiș de șindrilă, precum și un țarc făcut din niste resturi de materiale, cam tot ce rămăsese de la construcție. Una din încǎperi, cea mai mare, era pentru prepararea brȃnzei si pǎstrarea ei, iar cealaltǎ pentru odihnǎ. Aceasta din urmǎ avea și un pat de scânduri, pe care stătea trântită sarica grea de lână. Țarcul era împǎrțit în douǎ, dupa obiceiul mocǎnesc. O parte pentru mȃnzǎri, oile cu lapte, iar o parte pentru sterpe. În staulul mȃnzǎrilor se fǎcuse și o strungǎ, pentru a ușura mulsul acestora.

Tot ce ținuse de tâmplărie fusese făcut de un meșter lemnar din sat, ajutat de băiatul sǎu. Tot acesta îi vânduse și materialele, pe care le avea stivuite frumos în curte, la adăpost, așa că nu trebuise decât să le încarce în căruță și să le ducă la locul viitoarei stȃni. Ionică nu stătuse mult la târguială, acceptase prețul materialelor, dar si suma cerutǎ pentru munca celor doi, iar acum privea mândru la stâna acoperită cu o șindrilă lungă și lată, cum doar la munte puteai vedea. Numele meșterului era Iordan, iar în timp ce lucra îi povesti că și el venise aici dinspre Muscel, ca să-și facă un rost ca lemnar. Când totul fu gata, iar ei stăteau aplecați asupra unui clondir cu țuică, din care turnau câte puțin în niște ulcele de lut dăruite de nevasta primarului, sosi și vremea socotelii.

-Bade Iordan, spuse tânărul, eu pot să-ți plătesc acum pe loc, dar n-am decât coroane împărătești de aur și ceva crăițari de argint. Daca vrei așa, că am văzut și o fată prin curtea ta și poate te gândești să-i faci zestre sau vreo salbă, trebuie doar să dibuim câte trebuie să-ți dau la câți lei ai spus mata că face treaba. Dacă nu, te rog să ai răbdare vreo douǎ zile, că voi trage o fugă la Rȃmnicu Sărat și voi schimba la vreun zaraf. Dar rogu-te să nu spui nimănui că am bani de aur și argint, că nu vreau să mă trezesc cu vreun fur la stână.

Meșterul se învoise să aștepte, iar Ionică îl rugă și pe el, așa cum îi rugase și pe primar precum și pe sătenii care îl ajutaseră, să spună prin sat că ar vrea un ajutor la stână. Peste două zile un cojan cu mustăți mari și albe, care-i atârnau până la piept, îl strigă de departe că vrea să vorbească ceva cu el, dar să-și potolească câinele. Îl însoțea un băiat înăltuț, oacheș la față și cam ciolănos. Picu fu chemat lângă stăpân, iar musafirii se apropiară.

-Mie-mi zice Stan, Stan a lu Frichinitu, iar ăsta-i feciorul meu, Manole. Caut să-i fac un rost și lui în viață, iar primarele mi-a zis că ai nevoie de un cioban. De ne-om înțelege ți l-oi da pentru astă treabă, să pască oile încolo și încoace, să pună mâna să te ajute la muls și închegat cașul, la tot ce-a mai fi nevoie.

Înțelegerea s-a încheiat repede, tânărul știa că primarul nu i-ar fi trimis pe careva care nu era de ispravă, mai ales că era și sub protecția boierului, iar toată lumea aflase asta.

Așa că putu pleca liniștit la Râmnic, să schimbe bani și să mai cumpere din lucrurile trebuitoare, știind că lăsa stâna pe mâini de încredere, chiar dacă nu prea pricepute. Și mai avea o treabǎ importantǎ de fǎcut la tȃrg, anume sǎ cumpere și niste droburi mari de sare, pe care sǎ le împrǎștie în bǎtǎtura oilor. Tâmplarul îi mai dură un pat și pentru cioban, simplu și așezat doar puțin deasupra pământului bătut bine, ce ținea loc de pardoseală. Prima treabă a ucenicului fu să care niște bolovani mai mari de pe unde s-ar fi găsit ei, din care Ionică dură o vatră de gătit și de încălzit laptele în ceaunul cel mare. Stând lângă ea, în prima seară pe care o împărțeau amândoi la stână, feciorul nu putu să nu se gândească, zâmbind mulțumit:

-Ptiu, drace, am ajuns și baci, iar eu n-am nici măcar armata făcută.

Acest articol a fost citit de 811 ori!