Confruntarea

Acest articol a fost citit de 236 ori!

Clădirea impozantă a Tribunalului din Sibiu, situată pe strada S. Hewis, atrăgea atenția oricărui trecător ce nu era locuitor get-beget al urbei transilvane. O sută de mii de coroane plătise guvernul maghiar pentru terenul grădinii Flora, din suburbiul Iosefin, teren pe care avea să se ridice construcția. Durase doar patru ani înălțarea sa, făcută cu cheltuiala altor opt sute de mii de coroane, astfel că în anul 1908 judecătoria cercuală, tribunalul și procuratura se putuseră muta în casă nouă.

Sala principală de judecată se afla la etajul întâi, unde se ajungea urcând treptele unei somptuoase și încăpătoare scări, acoperită cu dale de piatră. Trebuia să străbați apoi un culoar nu foarte luminat, dar a cărui podea strălucea în acea zi de început de săptămână, proaspăt ceruită. Pe peretele din capătul său un ceas imens arăta ora opt fără câteva minute. Destul de mulți oameni stăteau grupați pe respectivul hol, în fața ușilor înalte de lemn ce dădeau în sala de ședințe, semn că urma să înceapă un proces ce stârnea interesul publicului. Se putea observa cum câțiva dintre ei, îmbrăcați cu costume elegante, se țineau mai deoparte de mulțime. Aceasta era alcătuită – în chip amestecat – din orășeni îmbrăcați mai bine sau mai rău, din câțiva țărani în costum popular, din niște militari de diferite grade, precum și din câțiva tineri agitați, care trădau prin atitudinea lor că făceau parte din breasla ziariștilor.

La ora opt fix cei doi aprozi în uniformă ce păzeau ușile se dădură la o parte, după ce le deschiseseră larg, iar mulțimea pătrunse cu zarvă în sala de judecată. Un grefier le atrase atenția că este cazul să vorbească mai încet, așa că larma se stinse treptat, oamenii ajungând să vorbească în șoaptă. Avocații și procurorii ocupară cele două mese aflate în fața rândurilor de bănci pentru public, în timp ce – pe o ușă laterală – intrară în sală jurații, care se așezară pe scaunele destinate lor, în dreapta sălii. Grefierul așteptă să se facă ora opt și zece, apoi anunță sosirea judecătorului Laurian Suciu. Acesta părea să fi așteptat anunțul undeva în apropiere, pentru că intră imediat în sală și-și ocupă locul destinat, cu mișcări ce trădau obișnuința. Îi salută scurt din cap pe avocatul apărării și pe procuror, care erau cunoștințe vechi, îi făcu un semn sugestiv din cap grefierului, care părea să-i atragă atenția acestuia ca totul să decurgă bine, apoi observă cu priviri scurte publicul. Se încruntă puțin, aproape insesizabil, când privirea ajunse la colțul presei, destul de aglomerat, oricum mai aglomerat decât la majoritatea proceselor pe care le prezida. Îl privi apoi atent pe Mihai Guiu, inculpatul din proces, care stătea liniștit, așezat lângă apărătorul său și asistentul acestuia.

Judecătorul Suciu venise doar de câțiva ani la Sibiu, dar se făcuse destul de repede remarcat. Trupul bine legat, fața sa lată, părul cânepiu și ochii mici și pătrunzători, precum și palmele mari îi trădau originea din satele cocoțate pe pantele Munților Apuseni. Îi plăcuse cartea, familia sa era destul de înstărită, așa că studiase la celebrul Colegiu Reformat din Zalău, care mai purta și numele baronului Wesselényi Miklós, cel care-i asigurase suport financiar în vremuri grele. Fusese coleg acolo cu un tânăr foarte înzestrat, pe nume Iuliu Maniu, cu care legase o prietenie strânsă. Asta făcuse ca împreună să meargă să studieze dreptul la Facultatea din Cluj, apoi la Budapesta și Viena. După aceea reveniseră în țară, începând amândoi să lucreze, Iuliu ca avocat al Mitropoliei Greco-Catolice, Laurian alegând cariera de judecător, după ce practicase și el pentru câțiva ani avocatura. Se vedeau când și când, dar din ce în ce mai rar, de când Maniu alesese cariera politică și ocupa diverse funcții publice.

Atât procurorul cât și avocatul apărării așteptau răbdători ca judecătorul să termine observarea sălii, ca după aceea să declare deschiderea ședinței. Primul, Dionisie Micaș, jurist cu experiență, provenea dintr-o familie cu tradiție în lupta pentru drepturile românilor, fiind ruda acelui Florian Micaș ce făcuse parte, împreună cu Avram Iancu, din Comitetul Național Român de la 1848. Era cunoscut ca intransigent, în procesele în care reprezenta procuratura, cerând întotdeauna pedepsele cele mai mari pentru inculpați. În ziua procesului venise în costum negru și cămașă albă, la care asortase o cravată gri închis, ținuta accentuându-i aerul de om cu care nu era bine să te joci.

Oponentul său, Vincențiu Hodoș, avocatul apărării, era cunoscut în schimb drept un tip jovial, bonom, care alterna ușor starea de veselie cu cea de adâncă seriozitate. Asta era firea sa, pe care nu o putea schimba, de aceea era urmărit cu atenție în timpul proceselor, pentru că mai destindea atmosfera câteodată cu o glumă strecurată cu dibăcie în discursurile sale. Capitalul său de simpatie publică nu era însă construit pe umorul de bună calitate, ci pe rezultatele pe care le obținea la tribunal, în calitate de apărător. Apărase de-a lungul timpului mai mulți români care, într-un fel sau altul, refuzau să îngenuncheze în fața politicii de maghiarizare dusă de guvernul de la Budapesta, ceea ce-l pusese uneori în situații conflictuale cu reprezentanții acestuia în teritoriu. O făcuse magistral, obținând pentru clienții săi grațieri sau pedepse cât mai ușoare. De aceea acuzatul de astăzi, Mihai Guiu, îl alesese fără șovăire pentru ca să-l reprezinte.

Fragment din romanul „Pasi in penumbra”, in curs de aparitie la editura Creator (reteaua LIBRIS)

Acest articol a fost citit de 236 ori!

Please follow and like us:

2 Replies to “Confruntarea

  1. Buna seara, am citit cu placere cartea dv. Pasi in penumbra pe care am terminat-o aseara si astazi citesc cartea d-nei Florentina Teaca „Mocanii voinesteni, strajeri ai ramanismului in arcul carpatic transilvan, unde face referire la bunicul dv. care transporta carti in limba romana din Romania in Ardeal.Am de facut totusi o observatie in legatura cu verbul „a vorbi” pe care l-ati trecut in carte „a vorovi”.Eu cred totusi ca in Voinesti se spunea si inca se mai spune de cei foarte in varsta, „a vorghi”(conjugat: eu vorghiesc, tu vorghiesti. etc).in concluzie, cartea e buna, bine documentata si mi-a placut , la fel ca articolele dv din blog.Succes pe mai departe si sper ca nu v-am suparat cu observatia dar am fost de curand in Voinesti( sunt nascuta acolo) si tocmai am auzit-o” vorghind „pe matusa mea de 92 ani.

    1. Buna seara, multumesc pentru aprecieri si pentru observatia facuta. Din pacate eu sunt a treia generatie care s-a despartit de Voinesti, asa ca scriu din ce am prins si eu de la altii. S-ar putea ca „a vorovi” sa fie un imprumut dn zona Buzaului, unde s-a stabilit bunicul.Pacat ca n-am stiut inainte de a scrie cartea despre „a vorghi”. Matusa d-voastra ar trebui intervievata de cineva ca Florentina, sunt sigur ca stie multe lucruri interesante din trecutul voinestean. Va urez toate cele bune. P.S. Am inceput sa scriu continuarea… 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.