Moartea lui Dinu Iordan

Acest articol a fost citit de 878 ori!

Atunci când, în ziua de bobotează a anului 1929, Dinu Iordan se trezi cu o senzație de sfârșeală, cum nu mai avusese vreodată până atunci, în mintea lui își făcu loc un gând nou, dar care îl luă în stăpânire cu hotărâre, așa cum un căruțaș apucă hățurile strâns în mână, înainte să dea bice cailor și să-i îndemne la drum.

-Astăzi o să mor, spunea acel gând, răsărit de niciunde.

Dinu îl ascultă, îl răsuci pe toate fețele, cugetă puțin asupra lui, apoi mintea sa îl acceptă ca pe un adevăr de netăgăduit. Întinse mâna stângă într-o parte și întâlni trupul ciolănos al Soricăi, pe care o zgâlțâi ușor, cât s-o trezească din somnul greu, de femeie muncită din zori și până-n seară. Nu avu succes din prima încercare, așa că o făcu din nou, cu ceva mai multă putere. De data asta nevasta tresări, se foi puțin, căscă îndelung apoi întrebă supărată:

-Ce-ai, mă, de ce mă scuturi? Că nici n-a cântat cocoșul a doua oară, de-abia se crapă de ziua.

-Sorico, ia ascultă tu la mine. Să știi tu că eu o să mor.

-Da, mă, o să mori, că toată lumea moare. Ce-ți veni?

-Nu, Sorico, eu o să mor azi.

-Ce spui? De unde ai scos-o, Doamne iartă-mă? Auzi la el, o să mor azi. Dar ce, ai de gând să-ți iei zilele, ca să știi precis ziua când mori?

-Iacă, știu eu fără îndoială, că azi e ziua aia.

-Dinule, ia zi drept, te-ai lungit lângă clondiru de țuică prea mult, aseară? Că astea nu sunt vorbe de om cu capul limpede.

-Nu, fă, n-am băut decât o ulcică de-aia înflorată, de le-ai luat de la târg, de Moși.

-Păi și cum de-ți veni prostia asta în cap, atunci?

-Mi-a venit, că m-am trezit fără nicio putere. Nici din pat nu mă pot scoborâ, dacă aș vrea.

-Păi ești om bătrân, așa te mai lasă puterile, câteodată.

-Ce bătrân, fă? Că n-am decât cincizeci și patru de ani.

-Păi vezi? Cum o să mori la atâția ani?

-O să mor, fă, că simt că m-am sfârșit. Scoală-te, îmbracă-te, apoi du-te la Maria și Ilie, cheamă-i încoace, să-mi iau la revedere de la ei. După aia să-l trimiți pe Ilie la popa Calistrat, să vină să mă împărtășească. Că nu e bine să moară omul neîmpărtășit, ca necredincioșii. Și caută niște lumânări prin cămară, adă-le aci, să fie la îndemână.

-Doamne, apără și păzește! Măi Dinule, ți-ai pierdut mințile? Unde s-a mai văzut să moară om în putere, așa deodată, că i-a cășunat lui pe viață?

-Ei, s-a mai văzut, fă. Nu muri ăla a lui Nămol deodată? Și n-avea decât fo patruzeci de ani.

-Bine, mă, ce-ai putut să zici și tu. Păi n-a spus sanitaru că venise înfierbântat de la treabă și s-a repezit și-a băut apă rece, din fântâna de pe văi? S-au aprins bojocii în el și-a murit, asta a fost. Mai ales că ăștia a lui Danciu cam toți sunt ofticoși din neam, doar știi.

-Ete la tine, așa ai tu lămuriri la orice, rosti Dinu cu glas stins. Mă mir că nu te-ai făcut vreo învățătoare, ceva, că prea le știi pe toate.

-Mă, lasă gluma și dă-te jos din pat. Dacă te doare ceva, îl chemăm pe sanitar, poate îți află leac. Sau pe Frosina a lui Mătăroagă, că ea știe cu ceaiurile, descântecele și alelalte…

-Nu pot, fă, să mă dau jos, nu-ntelegi că m-am sfârșit? Haide, fă bine și du-te după copii, că nu știu cât oi mai duce-o. Și trimite vorbă și părintelui, să treacă după slujbă, să mă împărtășească.

Învinsă de încăpățânarea sa, Sorica plecă să înfăptuiască cele poruncite. Dar ceva o oprea parcă să-l lase singur pe Dinu, în starea în care părea să se găsească. Așa că mintea ei de femeie practică găsi rezolvarea: ieși în curte, merse la gardul dinspre răsărit și-l strigă pe vecin, pe Vasile Spiță. Acesta tocmai ce-și dădea pe față cu apă rece dintr-un ciubăr aflat în curte, pe o masă șuie, după ce spărsese pojghița de gheață prinsă peste noapte. Se șterse cu un prosop mic, nu mai mare decât fața sa nerasă, apoi veni la gard, clipind des din ochi, semn că era – fără nicio îndoială – din neamul lui Spiță.

-Ce-i, Sorico? Ce vrei așa de dimineață?

-Măi, Vasile! Sunt supărată tare. Omul ăsta al meu s-a trezit cu o trăznaie în cap, zice că azi o să moară, că i s-a terminat ața vieții, gata.

-Păi așa o fi, Sorico, parcă poți să știi?

-Mă, te-ai smintit și tu la cap? Cum să știe omul dinainte când o vrea Ăl de sus să-l cheme la dânsul?

-Păi, sunt oameni și oameni, Sorico. Aia de pe deal, Safta Picătură, cum de știe ea, ezact, când termină omul ei banii ce-i are de băut la crâșmă și se întoarce acasă? Că mă nimerii odată la ei acasă, să vorbesc ceva cu Cristache, iar olteanca mă pofti în casă, apoi strigă la copchiii din bătătură:

-Măi, fireați-ai dracu, ia terminați joaca, că o terminat tac-tu de beut, într-un sfert de ceas vine acasă. Spălați-vă și veniți încoa, că mămăliga fierbe.

-Și ezact peste un sfert de ceas, ăla dădea năvală pe poartă, roșu în obraji, ca arhanghelul Mihail din icoana aia de la biserică, de pe dreapta. Că tare frumos i-a pictat meșterul ăla din Bolintin pe sfinții din biserica noastră, toți cu obrajii roșii, plesnind de sănătate, de zici că doar ce au ieșit din cârciuma lui Cotoi, duminică după masă. În multe biserici sfinții de pe pereți sunt trași rău la față, pământii, de zici că abia au scăpat din foametea din nouă sute șaptișpe, când ajunseseră oamenii să se mănânce între ei.

Sorica rămase efectiv cu gura căscată, auzind spusele lui Vasile, așa că duse instinctiv mâna dreaptă la față, să și-o acopere. Vecinul observă starea ei de uimire, așa că se hotărâ să treacă mai departe, și-i spuse:

-Ia zi, de ce mă chemași? Vrei să vin să-l văd pe Dinu, să-mi iau rămas bun de la el?

-Nu, mă, adică da, și de asta. Dar vreau să te rog să te duci până la fata mea, să-i spui să vină încoa, că tat-su a luat-o razna. Să vină și Ilie, de n-o fi plecat la stână. Iar la întoarcere să-i lași vorbă părintelui Calistrat, să vină – după slujbă – să-l împărtășească pe ăsta al meu. Că altfel n-am liniște cu el.

-Bine, Sorico, mă duc, fără doar și poate. Stai liniștită, plec neîntârziat.

Și cei doi se depărtară de gard, mergând fiecare la ale lui. Vasile se vede treaba că avea pasul lung, așa că peste jumătate de ceas Maria și Ilie năvăliră în curte, aprinși la față de alergătură, scoțând aburi din gură în aerul rece de dimineață. Fata se duse direct la taică-său, îi puse mâna pe frunte, îi mângâie obrazul tras, apoi se așeză lângă el pe pat și-i luă mâna dreaptă între mâinile ei, ținând-o așa acum țin copiii un pui de vrabie, când îl găsesc căzut din cuib. Ilie își scoase haina aia ardelenească de dimie, căruia el îi zicea laibăr, apoi se așeză pe un scaun șchiop, privind curios către socrul său. În acest timp Maria începu să vorbească în șoaptă cu Dinu, vreme de câteva minute. După aceea, când întoarse capul către bărbatul ei, acesta observă că tot sângele îi fugise din obraji, fața ei fiind acum albă ca neaua așezată pe pervaz.

-Mamă, aprinde o lumânare aci, la căpătâiul patului. Părintele când vine?

Auzind vorbele tinerei femei, Sorica se pierdu cu totul. Nu putuse înțelege ce șușotiseră cei doi, dar vocea Mariei și fața ei albă păreau să spună că e adevărat ce-i spusese Dinu în zori, că astăzi e ultima lui zi printre oameni. Aprinse o lumânare, cu mâini tremurânde, apoi începu să se învârtă prin camera mică, fără rost, ca o găină căreia tocmai ce i-a fost scurtat capul și a fost aruncată într-un șopron, să se zbată.

Vasile Spiță sosi și el curând, bătând ușor la ușă, după ce străbătuse curtea fără ca să fie lătrat de câine, care-l știa de ani buni ca prieten al stăpânului său. Odată intrat în casă, se scutură bine de zăpadă, apoi merse la patul lui Dinu, îi strânse ușor mâna liberă și-l întrebă serios:

-Ce-i, Dincule, ți s-a urât cu viața și vrei să ne lași?

O scânteie de mulțumire trecu prin ochii acestuia, văzându-și prietenul, apoi îi răspunse acestuia șoptit:

-Păi n-aș pleca, Sile, dar dacă până aici mi-a fost? A ajuns mosorul la capăt, măi.

-Cam repede, aș zice eu. Dar tu și cu bunul Dumnezeu știți mai bine. Părintele o să vină încoa direct de la slujbă, adăugă el cu voce ceva mai puternică, să audă toți cei de față. Ia zi, Dincule, vrei ceva, poftești ceva?

Bărbatul de pe pat îl privi îndelung, părând a chibzui ce să răspundă. Apoi un zâmbet abia schițat îi animă fața, iar glasul i se auzi clar și ceva mai hotărât:

-Sile, aș pofti o gură din țuica aia de pere pe care ai făcut-o tu acum vreo șapte-opt ani, din care mi-ai dat o ceașcă când ai botezat primul nepot. Era așa de bună, că de atunci îmi stă mintea numai la ea. Dacă mai ai vreo picătură.

-Apoi pentru tine s-o mai găsi, răspunse Vasile, care se și întoarse și plecă către ușă. Ieși val-vârtej, iar peste cinci minute era înapoi, având în mâna dreaptă o sticlă prăfuită, butelcoasă, scoasă din cine știe ce ascunziș. Luă o ulcică de pe masă, turnă în ea ca pe sfert, apoi se așeză și el pe pat, îi ridică cu blândețe capul de pe pernă lui Dinu, și-i duse ulcica la gură. Acesta bău molcom câteva înghițituri, apoi se lăsă la loc, cu o mare mulțumire pe chip.

-Băutură dumnezeiască, Sile. Așa ceva beau numai domnii, dar și ei numai la zile osebite, nu zi de zi. Să-ți dea Domnul sănătate, că mare bucurie mi-ai făcut.

În cameră începuse să se încălzească, de la focul aprins de Sorica, iar cei cinci oameni stăteau grupați pe pat și în jurul acestuia, vorbind în șoaptă. Deodată Dinu, căruia slăbiciunea trupească nu părea să-i fi slăbit și auzul, îi întrerupse și zise:

-Sorico, ia vezi ce are câinele ăla, că se dă ca la hoți!

-Ce hoți ziua pe lumină, Dincule, doamne iartă-mă? Cine-a mai pomenit așa ceva?

-Fă, n-auzi că se dă ca la hoți, ai surzit?

Maria, îndemnată de hotărârea din glasul tatălui său, aruncă o privire pe ochiul de geam înghețat, ce dădea către poartă.

-Vai de mine, e părintele Calistrat la poartă! Ilie fugi și astâmpără câinele, ca să poată să intre.

-Deștept câine ai, Dincule, mustăci al lui Spiță, cum se pricepe el la oameni și dă de veste. La primar la fel se dă?

Dinu aprobă cu o ușoară mișcare din cap, în vreme ce privirea îi era fixată, cu stăruință, asupra ușii de la intrare. De acolo, odată cu gerul de afară, pătrunse în casă părintele, îmbrăcat cu un cojoc lung și cu cristale de gheață în barba sa sură. Dădu binețe, se scutură bine de zăpada de pe încălțări, apoi își scoase cojocul și căciula brumărie, de blană de miel, dându-le Mariei, care plecă cu ele în cealaltă odaie. Își trecu mâna prin barbă, scuturând-o de zăpadă și pe ea, apoi își aranjă odăjdiile în jurul trupului și le ceru să-l lase singur cu bolnavul. Așa spuse, cu bolnavul, de parcă era de la sine înțeles că un om care te cheamă să-l împărtășești nu poate să fie decât foarte bolnav. Sau foarte bătrân, ceea ce nu era cazul în ceea ce-l privea pe Dinu.

Vreo jumătate de ceas stătu părintele în cameră cu Dinu, în vreme ce Sorica și Maria plecară să se grijească de animale, iar Ilie făcu o pârtie în zăpadă, de la poartă și până la casă. Vasile Spiță plecă și el acasă, dar se vedea că o face mai degrabă fără voia lui, de parcă ceva îl împiedica să se depărteze prea mult de prietenul și vecinul său. După ce sfârși spovedania, părintele îi chemă, se îmbrăcă, primi cele cuvenite pentru slujba sa, de la Ilie, dădu binețe și plecă spre casă.

Dinu, vorbind din ce în ce mai greu, îi chemă să vină aproape de pat, apoi le spuse:

-Ei, oameni buni, până aici mi-a fost. Voi, copii, să veți grijă de Sorica, că acuma doar pe voi vă mai are. Ilie, tu rămâi ăla în care am bază că lucrurile or merge cum trebuie. Nevastă, să-mi faci toate cele creștinești, șapte ani, apoi să nu te mai gândești prea mult la mine. Morții cu morții, viii cu viii. Plec împăcat că am trăit creștinește, chiar dacă nu prea am călcat la biserică. Dar n-am dat la nimeni în cap, n-am preacurvit, n-am făcut rău nimănuia cu bună știință. Să ne vedem cu bine, pe alaltă lume, dragii mei.

Își încheie vorbele cu un oftat prelung, apoi zâmbi și închise ochii, de parcă se pregătea să mai tragă un pui de somn. Însă peste câteva minute tresări, își strigă scurt mama cu glas de spaimă, apoi plecă să o întâlnească pe celelalte tărâmuri.

Fragment din „Colb de Baragan”, viitoarea mea carte.

Acest articol a fost citit de 878 ori!

Please follow and like us:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.