Paparudele…

Acest articol a fost citit de 475 ori!

Venise multă lume la horă atunci, nu atâta pentru a petrece, ci pentru că mersese vestea că vor veni paparudele. Seceta din acea vară speriase întreg Bărăganul, pământul lutos era mai plin de crăpături ca niciodată, iar ciuturile scoteau din puțuri apă amestecată cu mâl. Chiar și izvorul de lângă stâna mea, cel cu apa atât de bună, abia se mai strecura din pământ, desi îl curățasem și-l adâncisem. Oamenii din sat se ciondăniseră multe zile căutând dezlegare ca să alunge seceta. Unii auziseră că în munte, pe la Colți și Bozioru, în niște chilii rostuite în piatră, ar mai viețui doi solomonari. Și doreau să trimită pe cineva cu o căruță, să-l roage pe unul dintre ei să vină să dezlege norii. Alții le strigau că de mult se sfârșise și ultimul solomonar, dovadă că nu mai fusese zărit vreunul de cel puțin douăzeci de ani. Primarul și câțiva apropiați cereau să aducă niște paparude, de la Râmnicu Sărat, din mahalaua zidarilor. Părintele îi afurisea pe toți din gură, strigând că unde nu putuseră face nimic icoanele și prapurii bisericești, obiceiurile păgâne n-aveau nicio putere. Până la urmă primarul a avut câștig de cauză, era foarte ascultat de oamenii locului și pe bună dreptate.

Ea venise cu verișoarele ei mai mari și stătea cam rușinoasă de-o parte, nu se prindea în horă. Socotea pesemne că nu i-a încă venit timpul a dănțui. M-am uitat la ea câteva clipe și nu m-am putut opri a mă gândi că peste câțiva ani, când a mai crește, va fi o femeie strașnic de frumoasă. De la care mulți feciori nu-și vor putea desprinde ochii. Dar apoi am dat-o uitării, căutând din ochi o fată mai de vârsta mea, cu care să dănțuiesc și pe care s-o strâng puțin în brațe. Am luat câteva fete la danț, dar nu mi-a plăcut prea mult de ele, ca să o spun pe aia dreaptă. Iar în timp ce dansam parcă simțeam ceva în ceafă, ca un bob de jar ce-mi încingea capul și nu-mi dădea drumul deloc din strânsoare. Am scăpat de părerea aia doar când s-a oprit hora, pentru că veniseră paparudele.

-Deci acolo, în satul tău din Bărăgan, lumea mai crede în paparude și solomonari.

-Crede, vezi bine. Și fac și Caloianul când este seceta mare, iar ochii li se usucă de atât căutat de nori pe cer.

-Spune-mi despre paparude, Ionică, că m-ai făcut curios.

-Ce să-ți spun? Erau niste țigăncușe, de 14-15 ani, care fuseseră dezbrăcate de tot și apoi îmbrăcate în crengi și frunze de ierburi sau copaci. Deasupra capului aveau un fel de glugă, împletită din crengi de boziu, care atârna peste ele ca o pelerină, cam cum avem noi ciobanii câteodată, țesută din păr de capră. Mai aveau tot felul de fire colorate și bănuți de tablă prinse de crengi. Un țigan bătrân, care avea o mască cu niște ochi mari și buze roșii, care parcă sângerau, le mâna de la spate cu un toiag făcut dintr-o creangă strâmbă de alun. În copiii din sat parcă dăduse strechea, țipau ca din gură de șarpe și fugeau în toate părțile când îl vedeau pe mascat.

Odată ajunse pe tăpșanul unde se ținea hora, țigăncușele au început a dănțui un dans sprințar, mișcându-și mâinile deasupra capului și cântând o melodie anume. Trebuie c-o știi, sună cam așa:

Paparudă-rudă,

vino de ne udă;

Cu găleată-leata,

peste toată ceata;

Cu ciubărul – bărul,

peste tot poporul.

Unde dă cu maiul,

să crească mălaiul;

Unde dă cu sapa,

să curgă ca apa.

Dă-ne Doamne cheile,

să descuiem cerurile.

Să pornească ploile,

să curgă şiroaiele,

să umple pâraiele.

În timp ce dănțuiau, femeile aruncau peste ele apă din ulcioare și găleți, pregătite de cu vreme.

Fragment din romanul Pasi in penumbra.

Acest articol a fost citit de 475 ori!