Trenule, mașină mică…

 

Scoala de șeptică

Ziua de toamnă, deși promitea să fie frumoasă, începuse cu un frig înțepător și o umezeală sâcâitoare, ce-ți pătrundea prin haine, până la oase. Zgribulit într-un colț al banchetei, Băiatul își aștepta rândul la jocul de cărți. Erau șase inși, dar jucau jocuri care nu permiteau mai mult de patru jucători. Momentan jucau șeptică, iar cărțile erau aruncate pe un rucsăcel de doc, în care-și purta mâncarea Zeba. Acestuia îi mergea jocul, și mustăcea amuzat, în timp ce ochii i se mișcau cu repeziciune de la un jucător la altul. Incercând să le citească strategia și semnele făcute discret. Echipa din care făcea parte nu se grăbea să termine. Pentru că după ce perdanții aveau să iasă de la masa de joc, urma echipa pe care Băiatul o forma împreună cu Mase.

Dibăcia Băiatului la șeptică era cunoscută și temută. Și nu avea cum să nu fie dibaci, după anii de navetă pe tren, între Sihlea și Focșani. Treizeci de minute de septică la dus, treizeci de minute la întors. Fiecare minut trăit la intensitate maximă, cărțile aruncate cu viteză, ca să permită înghesuirea a cât mai multe partide în jumătatea de oră. Câteodată ultima mâna se juca în picioare si cărțile se puneau în mâna întinsă a celui ce era proprietarul lor. Iar echipa se deplasa încet spre ușile vagonului, în timp ce trenul își făcea oprirea de un minut în Focșani. Nu de puține ori se cobora din mers, înainte ca trenul să ia viteză, așa de mare era dorința de a termina jocul.

De obicei Băiatul juca în echipă cu Zaharia, un tip cu 25 de ani mai mare decât el, legat zdravăn și plin de mușchi, vizibili chiar și prin hainele cu care era îmbrăcat. I se spunea Indianul, și era celebru în sat pentru că fusese expulzat din Brașov, orașul în care lucra prin anii ’70, cu interdicție de 10 ani de a se mai întoarce și a se stabili acolo. Asta pentru că nu exista vreo bătaie serioasă care să adune găștile din oraș, în care Indianul să nu fie implicat și să nu fie cap de afiș. Înșirându-și adversarii pe jos pe unde trecea, scoțându-i direct prin vitrine câteodată, lăsându-i plini de sânge în final, cu fracturi și răni grele. Și polițiștii îi știau de frică, așa că de multe ori se rezumau să-i dea doar amenzi, înălțându-l astfel la rang de legendă locală.

Asta până când prim secretarul de partid al județului, exasperat de frecvența și urmările scandalurilor, pusese mâna pe telefon și-l sunase personal pe șeful miliției. A doua zi Indianul era în tren, cu lichidarea făcută la muncă. Iar în mână având scrisoarea de interdicție, care urma să se transforme în pușcărie dacă nu-i respecta prevederile. Fratele meu, care lucra în Brașov pe vremea aceea, regreta mult că Indianul trebuise să plece. Asta pentru că până atunci nimeni nu cuteza să se ia de el, după ce anunța scurt:

-Băi, lăsați-mă în pace, că-s văr cu Indianul!

Dar liceul se terminase din păcate, iar acum Băiatul începuse facultatea în Brașov, facultate care – în mărinimia ei – îi acordase cinstea de a culege cartofii de pe câmpurile din județ, de la Feldioara și până la Rupea. Asta ca încălzire, timp de o lună, până la începutul efectiv al cursurilor.

Afară abia acum se lumina bine de ziuă, iar câmpurile mai mult sau mai puțin înverzite alunecau grăbite înapoi spre oraș, când le priveai prin geamul murdar al vagonului de tren. Cam la fiecare 5 minute trenul oprea undeva în câmp, zgâlțâindu-i cu o frână bruscă, ce stârnea înjurăturile mânioase ale celor ce jucau cărți. Activiștii de partid coborau grăbiți din vagoane, coborau acostamentul ierbos spre câmp, și de acolo începeau să urle prin portavoci:

-Muncitorii de la Hidromecanica, secția 2, haideți jos!

-Steagul Roșu, turnătoria, forja și punțile, coboară aici!

-Tractorul, secția Asamblare, coborâți!

De regulă când trenul se golea aproape de tot, la ultimele 2-3 opriri se auzeau și alte atenționări:

-Facultatea de Mecanică! A.R.-ul, Mecanica fină și Mecanica Agricolă, toată lumea jos aici!

-Studenții de la Industrializarea lemnului, până aici ați avut bilet, toată lumea jos!

Feldioara

În anul acela Băiatul și colegii săi culegeau cartofii de pe un șes întins, aflat cam la cinci kilometri de Feldioara. Frumoasa localitate cu aer medieval se vedea departe la orizont, impresionând ochiul mai ales biserica evanghelică, cu turla sa zveltă țâșnind spre cer. Băiatul, pasionat de istorie precum niciunul dintre colegii săi, știa câte ceva despre istoria satului și a cetății teutonilor, ridicată în sec. XIII și închinată Sfintei Maria, deși pentru asta trebuise să citească mult și să pună cap la cap frânturi de informație. Istoria Transilvaniei predată la școală era însăilată rău de tot, de parcă cineva înșirase pe un șnur câteva mărgele, rare și depărtate între ele.

Dacii, invazia maghiară, Gelu, Glad și Menumorut, Iancu de Hunedoara, Bobâlna, Gheorghe Doja (scris așa, românește), Mihai Viteazul, Horia, Cloșca și Crișan, Avram Iancu și Marea Unire. Ungurii, secuii și sașii amintiți marginal, pentru un interval de cel puțin 800 de ani, sau trecuți „la și alții” cum îi plăcea băiatului să spună. Noroc de existența Magazinului istoric, noroc de primirea cadou a unui volum din Istoria Românilor a lui Giurescu, din fericire cel cu perioada medievală, astfel că reușise să-și facă o imagine aproximativă despre istoria meleagurilor de unde bunicul său fugise în Regat, urmărit de jandarmii maghiari cu pană la pălărie.

ba.geoview.info
foto: ba.geoview.info

Băiatul mai știa că la Feldioara se află și o uzină de concentrare a uraniului, deși informația nu era chiar publică. Dar nu puteai să ții ascunsă o astfel de uzină, localnicii – în primul rând – știau, și vestea se răspândise. Văzând mulțimea cartofilor pe care combina îi răspândea pe rândurile pe care le recolta, Băiatul mai glumea cu colegii, spunându-le că o fi efectul radiațiilor minereului din zonă abundența lor.

Rutina

Munca la cules de cartofi era groaznic de neplăcută pentru Băiat, la cei 1,93 metri înălțime ai săi. Să stai aplecat mai tot timpul, alegând cartofii răspândiți prin pământul argilos, să-i arunci în sacul de rafie mare, care devenea tot mai greu pe măsură ce-l târai după tine și-l umpleai. Să-ți simți mâinile uscate și pline de pământ lipit temeinic de ele. Apoi să trebuiască să-ți scuturi tălpile bocancilor la fiecare 5 minute, altminteri ele căpătând greutatea unor pietre de moară. Toate astea nu erau de natură să-ți stârnească entuziasmul. Singurul moment plăcut era atunci când sacul era în sfârșit plin, și rugai un coleg să ți-l țină drept, ca să-l legi la gură. Și când îl adăugai la numărul celor deja plini, văzând că momentul în care îți vei îndeplini în sfârșit norma se apropie!

Băiatul găsise o soluție ca munca neplăcută să-i dea cât mai puține bătăi de cap. Trăgea ca nebunul din momentul când i se repartiza rândul, fără prea multe pauze. Adunând cartofii în saci cu mâinile lui lungi, și palmele mari, ca niște lopeți. Dozându-și bine efortul, pe la 12.30 – ora mesei – era gata cu norma. Iar zecile de saci plini se înșirau frumos pe șesul transilvan, în urma sa. Mânca înfometat prânzul, adică hrana rece primită de la cantină, într-o pungă de hârtie maronie. Și de la ora unu la ora patru stătea, citind câte o carte format mic, pe care și-o aducea în geantă.

Se mai și plimba  observând plantele de pe marginea câmpului cultivat, unele care nu se găseau pe plaiurile natale, mai făcea câte o carte cu cei care lucraseră în același ritm cu el, și mai stătea la povești cu aceștia. Rutina aceastei munci fizice îl afecta psihic, dar nu avea ce face. Practica agricolă era obligatorie, mai puțin pentru sportivi și pentru piloșii care-și făceau rost de vreun certificat medical, ce-i scutea de efort.

Dar în anul respectiv practica era deosebită față de alți ani. Pentru că echipele românești de fotbal aveau meciuri în cupele europene în respectiva toamnă, și era un an în care echipele românești începeau să conteze în aceste competiții. Și Craiova Maxima, și Dinamo și Steaua nu mai erau echipele pe care adversarii să le desconsidere ușor. Trecându-le în categoria echipelor deja învinse, înainte de disputarea celor două înfruntări. Iar Băiatul, fan înfocat al Craiovei, nu concepea să rateze vizionarea meciurilor internaționale.

Din păcate acestea se disputau ziua, nocturna neexistând în dotările stadioanelor românești. Iar trenul ce strângea forța de muncă de pe ogoarele patriei apărea pe la 16.00-16.30. O oră până-n Brașov, altă jumătate de oră cu troleibuzul de la gară până la cămin, dacă erai norocos și reușeai să te urci într-unul, numai bine ajungeai la fluierul final.

Cu două zile înainte de primul meci, o gașcă de studenți microbiști s-a hotărât să nu mai aștepte trenul special, ca să ajungă acasă. Erau acolo Burti, Ene grasu’, Dragomir și încă vreo doi. Băiatul s-a lipit și el de ei, în mod firesc, pentru că i s-a părut interesantă ideea acestora. Care era că cei cinci kilometri până în Feldioara pot fi ușor parcurși într-o oră de mers pe jos. Asta însemna că la ora două după masă puteau fi în gară la Feldioara. Iar dacă aveau noroc și era vreun tren spre Brașov, lejer puteau să fie la ora patru în cămin.

Numai bine ca să se spele și să se așeze pe un scaun, în holul căminului, în fața televizorului alb-negru, singurul din dotarea clădirii. Pe Băiat îl încântase faptul că echipa de șoc începea testarea ideii cu două zile înainte de primul meci. Asta arăta organizare, lucru foarte pe placul său.

Zis și făcut. Șase oameni hotărâți, cu norma făcută, au luat-o la picior spre Feldioara. Ca să nu se încurce, au ajuns la concluzia că cel mai simplu este să meargă pe marginea liniei ferate până la gară. Poate nu era drumul cel mai scurt, dar în mod cert era cea mai sigură cale să ajungi la gara unei localități necunoscute. Binențeles că nu le-a luat o oră parcurgerea distanței, erau tineri, în formă, precum și motivați. Doar Ene mai scâncea din când în când, cerând câte o pauză, în timp ce-și ridica pantalonii largi pe talia de vădană. Si-și mai ridica și ochelarii rotunzi pe nas. Băiatului, care avea pasul mare, i-ar fi luat și mai puțin, dar și-l reglase în funcție de mersul echipei.

Odată ajunși în gară, avură o surpriză plăcută: peste 30 de minute pleca un personal spre Brașov. S-au îmbarcat entuziaști în el, și s-au pus pe sporovăit pe culoar, deoarece plini de pământ cum erau, nu îndrăzneau să se așeze pe banchete. Nașul și-a făcut și el apariția, i-a privit cu speranță, dar a trebuit să plece dezamăgit, după ce i s-a servit din mai multe guri replica:

-Nașule, ne pare rău, venim de la munci, de la cartofi!

A doua zi figura s-a repetat. Norma făcută după o încleștare îndârjită, echipa constituită și pornită pe lângă acostament, spre Feldioara. La circa opt sute de metri de locul unde băieții culegeau cartofi, linia ferată făcea o curbă destul de strânsă, aproape la nouăzeci de grade. Cu o zi înainte băieții văzuseră, în timp ce mâncau înainte să plece, cum un mărfar ce venea dinspre Brașov încetinea foarte mult în curbă, frânând zgomotos. Pentru a accelera apoi după ce o depășea. Astăzi, plecând puțin mai devreme, avură surpriza ca mărfarul să se facă auzit chiar când ei ajunseseră la curbă. Dovadă că era un mărfar cu orar zilnic programat.

Inspirația

-Măi, când încetinește eu mă urc, a anunțat Burti, hotărât.

-Bă, ești nebun, a protestat Ene. Și ce câștigi?

-Păi cobor la Feldioara, scutesc patru kilometri de marș.

-Și dacă nu oprește, a insistat Grasu’?

-Oprește, măi, n-ai văzut că toate mărfarele opreau în gară? Cred că aduc ceva la uzina aia.

Una alta, după discuții scurte și aprinse, s-a hotărât să se încerce a se folosi mărfarul ca mijloc de transport. S-a mers pe principiul „ori toți, ori niciunul”, și cum majoritatea era pentru mersul cu mărfarul, ceilalți au cedat. Urcatul în mărfarul care redusese viteza la vreo cinci kilometri pe oră în curbă a fost floare la ureche. Stăteau pe platforma din capătul vagonului, vorbind tare, și grozăvindu-se cu isprava lor.

Băiatul nu era atât de guraliv ca prahovenii, majoritari în gașcă, deși le făcea față dacă încercau ceva miștocăreală cu el. Îi știa bine, făcuseră armata împreună, deși niciunul nu era coleg de grupă cu el. În Feldioara mărfarul a oprit cuminte in gară, băieții au coborât, apoi au repetat mișcarea din ziua precedentă. De data asta mai odihniți, și încântați la culme de găselnița cu mărfarul.

deskgram.net
foto: deskgram.net

A treia zi, ziua primului meci, totul s-a derulat pe coordonatele deja știute. Meciul a fost savurat cu măsură, în timp ce o bere rece completa magia momentului. La ora când colegii soseau de la practică, cu trenul special, Băiatul îi aștepta tolănit în pat, recitind Winnetou. Gata să le povestească desfășurarea meciului, cu fazele sale cele mai importante.

Joi juca Steaua, și – ca un făcut – prahovenii erau cu toții steliști. Băiatul ținea cu orice echipă românească, atunci când aceasta juca în cupele europene. Deși Craiova îi stârnea trăiri aparte din punctul acesta de vedere. Așa că aștepta cu aproape aceeași nerăbdare ca și ei partida. A tras tare pentru normă, a mâncat pe fugă prânzul, iar apoi și-a reluat cu calm locul în ariergarda trupei de microbiști în mișcare.

Mărfarul și-a făcut apariția cu punctualitate, a încetinit în curba dificilă, iar băieții au sărit – unul câte unul – pe platforma unui vagon. S-au pus pe poveșți, așteptând oprirea în gara Feldioarei. Dar, spre surpriza lor, trenul n-a mai încetinit când s-a apropiat de gară. Ba mai mult, a trecut în viteză prin dreptul clădirii mici și a peroanelor goale.

-Bă, ce dracu face ăsta, nu oprește?

-Poate oprește la semnal, la ieșirea din stație, să lase locul la vreun tren internațional, a zis Dorin, nepot de ceferist.

Dar trenul n-a oprit nici la semnal, care afișa o frumoasă lumină verde, dimpotrivă a început să ia viteză și să șuiere zgomotos din sirenă.

-Ce naiba facem, măi?

-Ce să facem, coborâm unde o opri prima dată, și luăm personalul înapoi, care oricum vine spre Brașov, a hotărât Burti, cel care inventase autostopul la mărfar.

Dar, ca un făcut, acest mărfar părea să nu știe că poate opri  în stațiile de pe traseu, și-și continua imperturbabil drumul spre nord.

Timpul trecea, și odată cu el îngrijorarea băieților creștea.

-Poate oprește la Rupea, că e localitate mare, mai opină Dorin.

Dar n-a nimerit-o nici de această dată, și văzură Rupea din fuga trenului, care nu-i acordă localității nici o importanță. Trecuseră deja aproape două ore când trenul dădu în sfârșit semne că încetinește. În fața lor un oraș tipic ardelenesc își dezvăluia prezența dintre dealuri.

-Ce oraș o fi ăsta, care știi?, întrebă Ene.

Sighișoara

Dar cum nu aveau nici un ardelean cu ei, nimeni nu știu să dea vreun răspuns. Trenul încetini și mai mult, până când opri, în scârțâit enervant de saboți, în fața gării. Sighișoara citiră băieții pe tabla albastră fixată pe perete gării, deasupra biroului impiegatului de mișcare. Săriră repede jos, de frică ca nu cumva trenul să se răzgândească, și să-i poarte mai departe în periplul neanticipat. Apoi se repeziră spre tabela cu mersul trenurilor, căutând legătura salvatoare spre Brașov. Dar rămaseră dezamăgiți, primul tren venea abia peste câteva ore.

-Ce naiba facem câteva ore aici, fără niciun ban? Și meciul s-a dus dracului, unde să-l vedem?, răbufni Ene cu năduf. Numai Burti asta cu ideile lui, hai cu mărfarul, ca să ne odihnim picioarele. Dacă mergeam pe jos, ca-n prima zi, acum eram la cămin.

-Ia mai tacă-ți fleanca, grasule, i-o întoarse Burti. Am luat mărfarul ca să poți și tu să te ții de noi. Că de-abia te miști cu corpul ăsta de balenă.

-Bineee, mă, că ai tu replică la toate. Auzi, pentru mine! Și acum ce facem, fără nici un leu? Că nici nașul ăla de la următorul tren n-o să ne lase să mergem pe gratis. Degeaba o să-i spunem noi că venim de la cartofi. Și pe mine m-a luat și foamea, drept să vă spun.

-Binențeles, doar la mâncare ți-e gândul, umflatule.

Băiatul i-a ascultat calm, câteva minute, lăsându-i să se ciondănească între ei. Când s-au potolit, și-a dres glasul și li s-a adresat hotărât:

-Știu de unde să facem rost de bani. Și poate chiar cum să facem să vedem meciul.

Nici dacă le-ar fi spus că peste o oră o cometă va lovi Pământul, n-ar fi obținut un efect mai dramatic. Brusc toți ochii s-au îndreptat spre el, și respirațiile s-au oprit puțin.

-Măcrinus, nu cumva te-a bătut soarele în cap? La tine pe sus, pe-acolo, o fi altă temperatură…

-Este, și asta te ajută să-ți coci mintea mai repede, le-o tăie scurt. Știți cine este din Sighișoara?

-Cine, măi? Să nu ne spui că Hermann Oberth, ăla cu rachetele, de ne povesti Deutsch mai deunăzi de el, la Rezistență?

-Și ăla, dar și altcineva. Un clasic în viață. Un fotbalist special, nalt la stat, mare la sfat, și voinic cum n-a mai stat. Un băiat de zahăr, chiar dacă mai dă câte un autogol în meciurile cu Silvicultura.

-Aaa, Rică! Rică este, nu?

-Rică, măi, binențeles.

-Și cu ce ne ajută asta?

-E simplu. Îi aflăm adresa de acasă, mergem la ai lui și împrumutăm 100 de lei. Dacă vă țineți gura, și mă lăsați să vorbesc eu, poate vedem și meciul.

-Dar adresa, de unde naiba să aflăm noi adresa?, îl întrebă Dorin.

-De cartea de telefon ați auzit? Hai fuga, să vedem unde este poșta mare în orașul ăsta.

N-a fost nevoie să spună de două ori. Iureșul se pornise. Au avut noroc, erau doar trei familii cu numele de familie al lui Rică în carte, iar a doua vizitată s-a dovedit cea căutată. Mama lui Rică s-a speriat când s-a trezit cu cinci tineri murdari de pământ la ușă. Care o și întreabă dacă este mama lui Rică, student la A.R. in Brașov!

Auzind de copil, femeia s-a speriat puțin, dar s-a liniștit aflând că zurbagiii de la ușă sunt colegi cu el. Si o asigură că băiatul este bine mersi. A aflat povestea lor, a râs puțin de ei, apoi a preluat comanda. Într-un sfert de ceas gașca era spălată pe mâini și pe față, și era așezată în jurul unei mese cu pită, slană, brânză, ouă și gem. Plus vestita pâine cu cartofi ardelenească. Meciul a fost și el văzut, și spre bucuria lor s-a încheiat cu un succes românesc. La plecare aveau la ei o suta de lei pentru tren, plus alți trei sute și un pachet de mâncare pentru Rică. Mama lui profitase de această ocazie neașteptată, și aflând că hrana rece de la cantină era neîndestulătoare, i-a trimis lui Rică completare.

Pe la nouă și jumătate seară, gașca ajunse în sfârșit în complexul de pe Memorandului, în fața căminului doi. Urlând la unison din toți bojocii:

-Rică! Rică! Ieși la geam, dacă nu ți-e frică!

Acest articol a fost citit de 102 ori!

Please follow and like us:
error