Stau pe cheiul din port…

Acest articol a fost citit de 755 ori!

Buticar român în tranziție –  partea a doua

Stăteam seara în butic, și nu făceam mai nimic. Doar stăteam. Chiar, ce melodie nemuritoare ar fi scos Gil Dobrică din asta! V-o mai amintiți pe aia cu:

Stau pe cheiul din port

Și visez o lume de basm?

Numai că eu nu stăteam singur, ci cu unul dintre cumnați. Și făceam totuși ceva, respectiv planuri de aprovizionare pentru a doua zi. Nu aveam mașină niciunul dintre noi, așa că aprovizionarea presupunea o cheltuiala suplimentară cu transportul. Și atunci chiar trebuia să chibzuiești bine ce aduci în magazin, ca să ai rulaj rapid. Afară se însera ușor-ușor, era deja septembrie. Afacerile ne merseseră bine ceva timp, până când primăria s-a hotărât să decongestioneze traficul de pe o stradă paralelă cu a noastră, introducând sensuri unice pe ambele. Din momentul acela afișajul stradal și-a pierdut din eficiență, mai ales că era greu să parchezi în fața buticului, când erai într-o coloană ce se deplasa bară la bară. Vânzările de țigări scăzuseră mult.

Mă gândeam deja dacă n-ar fi cazul să-mi caut ceva de muncă, dar nu în transporturi, unde vechile autobaze începuseră să-și închidă porțile, una câte una. Mă uitam în ziarul local, la rubrica de angajări, unde oferta era descurajantă. Cu toate acestea într-o zi un anunț mi-a agățat privirea. Se căutau detectivi! Brusc am început să fac la fel ca Gil Dobrică, să visez la o altă lume. Ce Raymond Chandler, Peter Cheyney sau James Hadley Chase? Ce Archer& Spade? Parcă vedeam deja buticul transformat în birou somptuos, cu numele meu gravat în sticla geamului sablat de pe ușă. Iar eu stând, picior peste picior, într-un fotoliu de piele, fumând țigări lungi și așteptând să intre femeile fatale, ce aveau nevoie disperată de ajutor…

Adresa firmei ce recruta m-a mai răcorit puțin: Cantina Abator, camera 4, parter.  Zonă aglomerată, ca să nu zicem înghesuită, unde băieții bronzați din cartiere celebre te cântăreau din priviri, și apoi te invitau la un “ceingi”. Arborând în ambele mâini teancuri groase de dolari, numai bune ca să creeze atmosfera americănească de roman polițist.

Biroul în care am intrat, după ce am bătut ferm la ușă, era oarecum în semiîntuneric, senzație accentuată și de umbra copacilor din spatele clădirii, ale căror crengi atingeau fereastra. O masă anonimă pe post de birou, un fișet metalic cu 2 uși, și trei scaune de cantină mobilau încăperea. Mirosul de țigări și de ceva substanță petrolieră, cu care se făcuse curățenie pe jos, completau atmosfera.

Aha, aici a fost contabilitatea, mi-am zis în sinea mea, văzând un teanc de documente cumulative, tipărite pe hârtia gălbuie cunoscută, aruncate pe dulapul metalic. M-am concentrat apoi asupra “biroului” și tipului micuț, cu față de viezure, ce stătea așezat la el. Pe masă trona o cană mare de cafea, și o scrumieră plină de chiștoace. Fundul cănii lăsase mai multe urme circulare maronii pe blatul de lemn. Mirosul de țigări mi se păruse cunoscut, și am dedus că este LM. Consoarta fuma aceeași marcă. Am avut dreptate, și această a doua deducție reușită m-a făcut să mă umflu puțin în pene.

Tipul micuț era îmbrăcat lejer, în blugi turcești și un tricou așișderea, cu litere mari, imprimate reliefat pe el. Adidași bulgărești albi, cu șosete maro. Ceas Pobeda, cu steagul Rusiei postcomuniste pictat pe cadran. Un ghiul mărișor pe inelarul mâinii stângi. Unghia de la degetul mic de vreo cinci ori mai lungă decât celelalte. Cu un ton afectat m-a întrebat:

-Dumneavoastră?

-Chiar eu!, nu m-am putut abține să glumesc. Pentru postul de detectiv.

-Aha, a oftat pricăjitul, de parcă-l supuneam la mari chinuri cu prezența mea.

Nu i-am dat timp să-și revină, și am scos din mapă un CV, pe care i l-am întins peste masă.

-Ce-i ăsta, m-a întrebat mirat?

-CV-ul, i-am răspuns cu solicitudine.

-?

S-a uitat ciudat la el, de parcă nu știa de unde să-l apuce. S-a scărpinat puțin în cap, a întins o mână temătoare și l-a tras mai aproape. A părut să citească atent vreo două minute, deși privirea nu i-a coborât de pe antet în josul paginii, și nu părea să fie practicantul acestui  gen de exercițiu intelectual. Deodată fața i s-a luminat, și ochii mici parcă i-au sticlit o secundă.

-Aha, autobiografia.

În momentul acela mi-am dat seama de unde-l știam. Fusese unul din politrucii de duzină, care se fâțâiseră de ici-colo la o masă de protocol, oferită prin 1988 unor fermieri francezi ce vizitau Dobrogea, într-un schimb tovărășesc de cunoștințe agricole. Și unde fusesem însărcinat să particip, pentru că se găseau greu vorbitori buni de franceză în agricultura românească.

Omulețul s-a uitat la mine apreciativ, și m-a întrebat:

-Ce greutate și ce înălțime aveți?

-1,93 metri și 115 kilograme.

-Sunteți numai bun de detectiv, a opinat tipul.

Am dat din cap, într-un gest care ar fi putut însemna orice. În momentul acela individul se pare că a reușit să dezlege câteva cuvinte din CV, pentru că a ridicat spre mine o mutră uluită.

-Sunteți… inginer?

-Da, inginer mecanic.

-Atunci vă punem direct șef de echipă!

Verdictul a sunat categoric, dar n-am putut să nu pun întrebarea cheie:

-Și câți oameni sunt într-o echipă de detectivi? Și ce face o echipă de fapt?

-Păi… numărul depinde de mărimea obiectivului. Ce să facă? Ce fac detectivii de obicei. Păzesc obiective. V-ar deranja să lucrați noaptea?

Aici nimiricul m-a pierdut complet. Am bodogănit ceva a refuz, și am plecat dezumflat. Ratând astfel ocazia să fiu “team leader”, la nici doi ani de la revoluție. Și trebuind să mai aștept astfel încă vreo 7 ani, ca să ajung “un fel de director” la asigurări.

Femeile fatale încă se lasă așteptate, dar ce femeie care se respectă nu întârzie puțin?

Acest articol a fost citit de 755 ori!