De la ruși vine…

 

Buticar român în tranziție – ultima parte

Stăteam într-o seară (altfel cum?) în butic. Cu unul dintre cumnați (altfel cum?). Vremea era foarte plăcută, sfârșit de vară, canicula tindea să devină amintire ștearsă din memorie. Stăteam amândoi pe scară, ca la Istambul, gata să invităm trecătorii să ne viziteze magazinașul. Mașinile se târau agonizant, bară la bară, pe străduța care doar în visul unui edil drogat ar fi putut să preia tot traficul dinspre centru. Când și când câte un cunoscut deschidea geamul de la mașină, și ne cerea un pachet de țigări. Intram în butic, îl luam și i-l duceam la mașină, încasam banii și mai schimbam câteva vorbe, până când coloana reușea să se mai  miște un metru sau doi.

La un moment dat, dinspre Confort – buticul rival din colțul străzii – văd că se apropie de noi un personaj feminin.

-Ce crezi, cumnate, la noi la butic vine baldâna?

-Care bal… , aaah, ce-i asta? Doamne! Dacă vine la noi, asta ne face consumație, dacă consumă după cum arată.

Femeia bătea spre un metru nouăzeci, și o sută și ceva de kilograme. Era îmbrăcată elegant, poate prea elegant pentru mersul pe străduțe în urbea noastră. Culmea, hainele reușeau să-i estompeze cumva silueta generoasă cu care o inzestrase natura. Arăta cam ca Crina Pintea, pivotul naționalei de handbal, ca să vă faceți o idee. Dar pentru că în toate elementele naturii se manifestă și o lege a compensației, avea un cap drăguț și niște ochi albaștri deosebiți, care priveau cam fix de sub bretonul de păr blond-blond.

S-a oprit în fața noastră și ne-a întrebat, vorbind foarte rar:

-Bună seara? Mai este deschis?

Avea un accent ciudat, prima dată am crezut că este basarabeancă. Dar din conversația ulterioară mi-am dat seama că greșeam. Vorbea rar, și-și căuta cuvintele, ca un om care se exprimă într-o limbă pe care n-o vorbește prea des. Nu folosea nici un regionalism moldovenesc, vorbea destul de corect literar. Câteodată nu știa un cuvânt, se oprea, și murmura, dacă putem folosi verbul respectiv pentru glasul său de sirenă:

-Cum se spune?

În fine, am catalogat-o în cele din urmă drept rusoaică, care avusese ocazia să studieze  pe undeva limba română.

-Cu ce vă servim?

-Prima dată cu țigări. Ce aveți mai ieftin?

-Viceroy.

-E bine, vreau două pachete.

-Și vreau și ceva de băut. Să mă uit puțin.

S-a apropiat de rafturi, s-a uitat la sticlele de tărie, toată de import, și a comentat:

-Vai, ce scumpe sunt toate.

S-a oprit apoi în dreptul vinului de Murfatlar, la litru. Era la un preț ok, îl obțineam la rândul nostru la un preț bun de la un intermediar. Care ni-l aducea direct în magazin, cu condiția să nu-l înjurăm cu cuvântul cu „F”.

-Vreau o sticlă de vin.

I-am servit-o, într-o pungă de plastic, și am văzut-o cum se ofilește. S-a uitat dezorientată în jur, apoi la noi, cu privirea aia fixă, care m-ar fi pus serios pe gânduri dacă buticul ar fi fost situat în Brooklyn.

-La… voi, la voi nu se servește… aici, nu?

-Nu, suntem magazin, nu avem voie să vindem decât pentru acasă.

-Tare îmi era sete…

Am dat compătimitor din cap.

-Nu puteți face, cum se spune, excepție?

Ne-am uitat blocați, eu și cumnatul, unul la altul. Până la urmă tipa era client, avea bani, așa că el s-a dus în casă și a adus un pahar cam de 150 ml. I-am dat scaunul din spatele tejghelei și s-a așezat lângă geam, care avea un pervaz lat de vreo 30 cm. S-a așezat tacticos pe scaun, și n-am putut să nu remarcăm că – în ciuda gabaritului – avea ceva de felină uriașă în mișcări, o lentoare combinată cu o agilitate abia ghicită. Ținând cont și de chipul cu trăsături frumoase, mi-am zis că la urma urmei și-ar putea găsi un prieten pe măsură în Rusia. Unul din Spetsnaz, poate…

A așezat sticla pe pervaz, a umplut paharul, și-a aprins o țigară și s-a pus pe treabă.

-Nu vreți și apă minerală, a întrebat-o cumnatul?

-Pentru ce, a răspuns mirată?

I-am făcut semn cumnatului să stea potolit, se vedea din avion că noțiunea de șpriț îi era necunoscută.

N-am schimbat mai mult de 5-6 fraze în maxim 15 minute, timpul care i-a fost necesar să radă sticla de vin. Cumnatul o privea uluit. Obișnuit cu modul de a bea al machidonilor, șpriț subțire de vară, mai mult prilej de conversație decât de îmbătat, se vedea clar că nu mai văzuse așa ceva in viața lui. Eu, ca unul care a copilărit în Vrancea, lângă canea, eram mai relaxat.

Rusoaica se îmbujorase în obraji, încât dacă i-ai fi pus un batic pe cap ai fi zis că e o Matrioșka gigantică. În rest băutura nu părea să o fi afectat în vreun fel. S-a uitat lung și trist la sticla goală, cam ca eroina din „Gară pentru doi”, când pleacă trenul cu personajul principal spre detenția siberiană. S-a întors apoi spre noi, ne-a privit fix, și a rostit rar:

-Cred că mai vreau o sticlă.

Cumnatul s-a blocat, apoi a avut o sclipire, și i-a replicat:

-Cu plăcere, dar va trebui să o luați acasă, am depășit ora închiderii, și riscăm o amendă dacă ne găsește cineva așa.

Ne-a privit din nou fix, și parcă ceva i-a sticlit în colțul ochiului. A scos banii mototoliți din buzunar, și a ales cu greu suma potrivită. Se vedea că banii românești nu-i erau familiari. A luat punga cu sticla și țigările, ne-a salutat scurt din cap și dusă a fost. Ne-am uitat după ea din fața magazinului, până a ajuns la colț. Mergea ferm, fără nici un fel de șovăială, către o destinație doar de ea știută, cam cum mergea legendarul soldat sovietic, cu țigara aprinsă pe sub gheață.

Acest articol a fost citit de 379 ori!

Please follow and like us:
error