Primăvara eroului

 

În primii ani de facultate aveam în programă, printre altele, și materia dragă inimii mele, respectiv Istoria. Era o materie care-și găsise cu greu loc printre materiile inginerești, iar asta doar pentru că putea fi un eficient instrument de propagandă. De aceea se finaliza cu un colocviu, practic cu o lucrare scrisă, ceea ce ne bucura pe noi pentru că însemna un examen mai puțin.

Cât am fost student la Brașov trebuie să mărturisesc că am avut șansa ca orarul să fie programat în mod nemaipomenit. Astfel că de regulă aveam șase ore pe zi, numai dimineața. Nu erau calculatoare prin vremurile respective, cu toate acestea cei ce făceau orarul erau foarte preciși. E drept că profesorii noștri predau numai la Universitate, neavând alte joburi și nici colaborări la facultăți particulare, care nici nu existau pe atunci. Așa că era mai ușor să-i așezi și pe ei în țintarul respectiv.

La primul curs de istorie n-am ajuns pentru că încălca principiile orarului eficient: era singurul care se ținea după amiaza! Asta însemna că trebuia să alergi ca nebunul la cantină, după cele șase ore de dimineață, să mănânci în goană, apoi să fugi iar la facultate, în centru, ca să fii în Marele Amfiteatru la ora 14.00. Nu era pentru mine! Seara am luat caietul lui Bilă, să văd ce predase proful. Pe prima pagină erau doar câteva însemnări:

Emil Poenaru, fost procuror, scriitor.

Cele mai vechi urme ale locuirii spațiului carpato-danubiano-pontic.

Și atât!

-Bilă, ce naiba, n-ai notat nimic, ți-a fost lene?

-Nu, mă. Dar tipul s-a pus să ne povestească ce viață avea el când era procuror și ce mult îi plăcea. Și cum e și scriitor, și vorbește domol și nu prea tare, m-a luat un somn, mai ales că doar ce mâncasem…

-Hai, mă, că doar n-a povestit două ore.

-Două ore, nu. Dar o oră și jumătate da. Când mai erau zece minute și-a adus aminte de lecție, și ne-a zis ceva de Hamangia și Cucuteni, pe fugă. Ce e mai fain este că nu face prezența.

-Și ce putea să vă povestească atât, mă?

-Stai, că până să mă ia somul, ne-a spus una faină. Ți-o spun și ție, că e tare.

Cică tipul era procuror de serviciu, în sediul Miliției, într-o duminică noapte. Se pare că acolo trebuia să fie tot timpul un procuror, ca să sprijine organul. Stătea la birou și citea o carte. Când, sună telefonul.

-Alo, bună seara!

-Bună seara!

-La miliție am nimerit?

-La miliție, spuneți!

-Tovarășe, noi suntem o echipă sportivă, aflată în cantonament în Poiana Brașov, la Hotel Sportul. Și în seara asta am mers și noi în discotecă, să bem o bere, să dansăm. Iar aici un grup de brașoveni, băuți bine, se iau de noi, ne jignesc și ne amenință. Unul dintre ei chiar ne-a arătat un cuțit din acela cu buton. Puteți trimite repede un echipaj să-i potolească? Că ăștia vor scandal și noi nu. Mi-e să nu se lase cu sânge.

-Alo, tovarășul. Un echipaj nu o să ajungă mai repede de 40-50 de minute, că n-am nici unul la sediu, și până chem unul din altă zonă durează puțin. Nu puteți să-i potoliți puțin, să-i calmați, până vin milițienii?

-Apoi noi i-am potoli de tot, dar ne este frică să nu pățim oareșce consecințe. Plus că mâine ne bate antrenorul cap în cap, dacă află că ne-am bătut în discotecă. Dacă ne-ați da dumneavoastră permisiunea să-i potolim, ca oficial, ar fi altceva.

-Deci i-ați putea potoli… Stați puțin, ce echipă sunteți, că n-ați spus?

-Păi n-am apucat. Suntem echipa de rugby a clubului Dinamo.

-De rugby? Mai băieți, aveți aprobarea mea să-i liniștiți, procurorul Poenaru sunt. Dacă puteți să-i și rețineți până vine echipajul, ar fi super.

Când echipajul a ajuns la discotecă, în hol opt tipi erau stivuiti unul peste altul, în stare de adâncă inconștiență.

-Băi, chiar că-i tare și pare și adevărată. Să văd, poate vin și eu la un curs de-al omului.

Dar n-a fost să fie, și am ajuns cu două săptămâni înainte de colocviu fără să știu cum arată profesorul. Mă tot rugam de băieți când mergeam pe la școală să mi-l arate și mie, să nu fac vreo gafă la colocviu. Spre norocul meu, într-o seară când ieșisem la o soplica cu amicii, Bilă îmi dădu cu cotul:

-Uite, ăla cu pălăria aia mare și lodenul ăla lung este Poenaru, uită-te bine la el.

La colocviu am scos din memorie tot ce știam și le-am suflat și amicilor, că meritau. Am luat toți note mari, eu cea mai mare, că făcusem istoria cu Belfu în liceu, care-mi era și diriginte, iar asta însemna ceva.

Despre Poenaru am însă o amintire și mai interesantă. Într-o zi ne trezim cu Nelu, fratele meu mai mare, la noi în cameră, la cămin. El era pasionat de teatru, făcuse Școala populară de artă de actorie, doi ani, și ucenicea pe la Teatrul Dramatic, mai la figurație, mai la suport prin culise.

-Măi, tipilor, ia fiți atenți aici. Pe 25 este o premieră la teatru, una mai specială. Și m-a rugat Jugureanu să îl ajut să facă sală plină. Este foarte important să fie sala plină. Așa că am o propunere pentru voi. Am buzunarul plin de invitații, am și ceva bani, așa că cei care vin duminică la teatru, sunt invitați apoi la o bere. Sau vodcă, sau soplica, ce vreți voi. Eu plătesc, am primit fonduri pentru asta.

-Ce piesă este, am întrebat curios?

Primăvara eroului se cheamă. E scrisă de un profesor de la noi de la universitate, Emil Poenaru îl cheamă, poate ați auzit de el.

-Ha, ha! Proful de istorie.

-Va băgați?

-Ne băgăm!

Așa că duminică stăteam noi – cei patru studenți împreună cu Nelu – mai în spatele sălii, îmbrăcați la costumul de examen, cu cravată, că de – nu făcea să mergi la teatru îmbrăcat ca milogul. Spre surpriza noastră audiența era predominant masculină, oarecum diferit față de altă dată. Mulți dintre bărbati tunși scurt și umplând bine costumele cu mușchi. În primele rânduri ale sălii era așezată toată protipendada locală, care nu prea servea teatru de obicei. Mirați ne-am uitat pe program. Toată crema actorimii brașovene  juca în piesă: Ion Jugureanu, Paul Lavric, Paula Ionescu, Virginia Itta. Trebuie să fie o piesă tare, ne-am spus.

www.cimecc.ro

În sfârșit se sting luminile și începe piesa. Când, stupoare! Piesa ne prezenta povestea unui tânăr revoluționar de șaisprezece ani, arestat pentru convingerile sale, și închis la Brașov în așteptarea procesului. La proces însă acest tânăr, cu ochi de jar, începea să-i înfiereze pe judecători, să-i denunțe ca slugile unui sistem corupt, să devină din acuzat acuzator*! Actorii își rosteau replicile cât puteau și ei de convingător, dar problema era că atunci când era lansată o replică a eroului din Scornicești, unii din sală începeau sa aplaude cu frenezie. Având în vedere câte tunsori scurte erau în sală, aplaudam și noi de nevoie, atenți să nu ne trădeze fețele părerea despre actul teatral ce se consuma pe scenă.

La pauză am sugerat să ne cărăm. Ușor de spus, greu de făcut. Ușile erau închise bine și păzite de niște băieți în civil.

-Nu poți să ne scoți pe vreo cale ocolită, prin spate?, l-am întrebat pe frate-miu.

-Băi, ești nebun? E plin de securiști peste tot. Hai, că mai mult de 40 de minute nu mai durează. Apoi o să dau două beri, nu una. Că n-am găsit alți fraieri să-i aduc în afară de voi, așa că banii de la Jugureanu îi bem doar în cinci.

Am rezistat cu stoicism și la partea a doua. Finalul a fost apoteotic, așa aplauze nu se mai auziseră nici la Scala, nici la Balșoi. Poenaru a fost invitat pe scenă și felicitat, actorii au mimat și ei satisfacția lucrului bine făcut, pentru ei fiind mai ușor – la urma urmei asta le era meseria. Iar noi ne-am înfipt apoi la Doi cocoși, să ne mai clătim entuziasmul revoluționar.

*situația descrisă nu are nicio legătură cu personaje ale zilelor noastre.

Acest articol a fost citit de 407 ori!

Please follow and like us:
error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.