Nu poţi clădi o casă fără lemn şi cuie.

Acest articol a fost citit de 1230 ori!

În 2007 Ray Bradbury a trimis o piesă de teatru, numită Leviathan 99, unui teatru universitar american. Piesa era bazată pe mitologia din Moby Dick și era un tribut adus lui Melville. Un căpitan orb conducea echipajul unei nave spațiale prin cosmos, în căutarea Marii Comete Albe, ca să o distrugă.

Teatrul respectiv i-a răspuns că nu are curaj să pună piesa în scenă, pentru că în ea nu apare… nicio femeie! Autorul le-a zis câteva pe direct, apoi i-a trimis la opera lui Shakespeare ca să vadă cine are acolo cele mai bune versuri. După care a declarat:

„Trăim într-o lume nebună, care va înnebuni de tot dacă îngăduim minorităților – importante sau nesemnificative, urangutani sau delfini, adepți ai armelor nucleare sau ai bătutului apei în piuă, fani ai computerelor sau adversari ai progresului, săraci cu duhul sau înțelepți – să se amestece în estetică. Lumea reală este terenul de joc tuturor acestor grupuri, care pot face și desface legi. Dar în punctul în care începe cartea mea sau povestirile și poeziile mele, acolo încetează drepturile lor și încep imperativele mele teritoriale: acolo conduc și guvernez eu”.

Celebrul autor al Cronicilor Marțiene, unul dintre cei ce a forțat criticii și publicul să accepte că și S.F.-ul este literatură, n-a acceptat să-i fie maltrată opera. Dar a murit în 2012, la venerabila vârstă de 91 de ani.

Astfel că în 2018, când am vrut să mă uit la remake-ul hollywoodian după Fahrenheit 451, bijuteria de film făcută în 1966 după cartea omonimă, m-am oprit  stupefiat după doar câteva minute! Când am descoperit că Montag, eroul principal, era negru! Nu de la funinginea atâtor cărți arse, ci de la corectutudinea politică…

Bine că maestrul n-a mai apucat vremurile acestea, deși sunt sigur că n-ar fi permis sub nicio formă maltratarea operei sale de către neaveniți.

Mai jos câteva fragmente din cartea Fahrenheit 451, ca să vedem ce îl îngrijora pe un vizionar acum 60-70 de ani.

-Acum să ne gîndim la minorităţile din civilizaţia noastră, da? Cu cît este mai numeroasă populaţia, cu atît există mai multe minorităţi. Nu călca pe bătătură iubitorii de cîini, de pisici, doctorii, avocaţii, negustorii, şefii, mormonii, baptiştii, unitarienii, chinezii din a doua generaţie, suedezii, italienii, nemţii, texanii, brooklynezii, irlandezii, locuitorii din Oregon sau Mexico. Oamenii dintr-o carte, dintr-o piesă, dintr-un serial TV nu sînt făcuţi să reprezinte pictori, cartografi, mecanici din viaţa reală. Cu cît e mai mare piaţa de desfacere, cu atît mai puţin poţi stăpîni controversele, să nu uiţi asta, Montag! Toate mini-minorităţile trebuie menajate. Scriitori animaţi de gînduri rele, încuiaţi-vă maşinile de scris. Asta au şi făcut. Revistele au devenit un amestec agreabil de tapioca cu vanilie. Cărţile, după cum spuneau criticii afurisiţi şi snobi, au ajuns apă de ploaie. Nu-i de mirare că nu s-au mai vîndut, comentau criticii. Dar publicul, care ştia ce vrea, şi-a văzut fără griji de distracţii, lăsînd să supravieţuiască scrierile comice. Şi, bineînţeles, revistele sexy tridimensionale. Asta este, Montag. Nu statul a dat dispoziţie. Din capul locului, nu a existat nici o dispoziţie, nici o declaraţie, nici o cenzură, nu! Tehnologia, exploatarea în masă şi presiunea minorităţilor a făcut totul, har Domnului! Astăzi, mulţumită lor, poţi fi fericit în permanenţă, ai voie să citeşti reviste umoristice, vechile jurnale de confesiuni sau de comerţ.

….

-Trebuie să înţelegi că civilizaţia noastră este atît de vastă, încît nu putem stîrni şi supăra minorităţile. Pune-ţi singur întrebarea. Ce dorim în primul rînd în această ţară? Oamenii vor să fie fericiţi, adevărat? Nu asta ai auzit o viaţă întreagă? Toată lumea spune că vrea să fie fericită. Şi nu-i aşa? Nu le dăm în permanenţă o ocupaţie, nu le oferim distracţii? Doar pentru asta trăim, nu? Pentru plăcere, pentru excitarea simţurilor? Trebuie să recunoşti că cultura noastră le oferă din plin aceste lucruri.

Oamenilor de culoare nu le place Micul negru Sambo. Arde-o. Albii nu înghit Coliba unchiului Tom. Arde-o. Cineva a scris o carte despre tutun şi cancerul la plămîni? Arde cartea. Seninătate, Montag. Tihnă, Montag. Scoate neliniştea din casă. Sau, şi mai bine, arunc-o la crematoriu. Înmormîntările sînt triste şi păgîne? Elimină-le şi pe acestea. La cinci minute după deces, omul se află în drum spre Big Flue, crematoriile deservite de elicoptere de pe tot cuprinsul ţării. La zece minute după moarte, din om nu mai rămîne decît o grămăjoară neagră de cenuşă. Ce să ne mai complicăm cu indivizi cu cavouri? Uită-i. Arde tot, arde orice. Focul e strălucitor şi curat.

…

― Din fericire, astfel de bizarerii nu apar prea des. Ştim cum să le înăbuşim în faşă. Nu poţi clădi o casă fără lemn şi cuie. Dacă vrei să nu fie construită casa, atunci ascunde cuiele şi lemnul. Dacă vrei ca cineva să nu fie nefericit din punct de vedere politic, nu-i oferi două variante ale aceleiaşi probleme, ca să-l nelinişteşti; oferă-i numai una. Sau, şi mai bine, nu-i oferi nici una. Lasă-l să uite că există război. Dacă statul e ineficient, excesiv de birocratic şi pus pe impozite, mai bine să existe toate aceste neajunsuri decît să-şi facă oamenii probleme pentru ele.

Tihnă, Montag. Oferă oamenilor concursuri la care pot cîştiga amintindu-şi cuvintele unor cîntece extrem de cunoscute, nume de capitale sau cantitatea de grîu recoltată în Iowa anul trecut. Îndoapă-i cu date inofensive, umple-i cu „fapte” pînă la refuz, să se simtă sufocaţi şi totodată „sclipitori” din punct de vedere informaţional. Atunci vor avea impresia că gîndesc, vor avea senzaţia de mişcare fără a se clinti din loc. Şi vor fi fericiţi, pentru că faptele de acest gen nu se schimbă. Nu le oferi nimic echivoc ca filozofia sau sociologia, ca să facă legătura între lucruri. De aici li se trage melancolia. Oricine e în stare să scoată un perete-ecran, ca apoi să şi-l monteze la loc ― ceea ce mai toată lumea poate face în zilele noastre ― e mai fericit decît cineva care se străduieşte să măsoare cu rigla, să cîntărească şi să pună în ecuaţie universul, fiindcă acesta, pur şi simplu, nu se lasă măsurat sau pus în ecuaţie fără a-i da omului sentimentul de animalitate şi singurătate. Eu ştiu cum e, am încercat la rîndul meu, ce dracu’! Aşadar, să vină cluburile şi petrecerile, acrobaţii şi magicienii, temerarii, maşinile cu reacţie, elicopterele-motocicletă, sexul şiheroina, cît mai mult din tot ce are legătură cu reflexul necondiţionat. Dacă drama e proastă, dacă filmul nu-ţi spune nimic, dacă piesa e lipsită de conţinut, înţeapă-mi timpanele cu muzică stridentă. Îmi voi imagina că sînt receptiv la piesă, cînd, de fapt, e numai o reacţie tactilă la vibraţie. Dar puţin îmi pasă. Pur şi simplu, îmi place distracţia.

Foto: httpstheplaylist.net

Acest articol a fost citit de 1230 ori!