Să nu uiți, Darie!

 

În sală oamenii începeau să intre în grupuri de câte doi-trei, impulsionați de către activiștii ce ieșiseră afară special pentru asta. Cei mai în vârstă se așezau repede mai în spate, cât mai departe de prezidiu, pe baza experienței de ani de zile. Cei tineri se plimbau ușor dezorientați prin salăa, căutând un loc unde să se așeze, victimă sigură pentru organizatori:

-Haideți mai în față, tovarăși! Se și aude mai bine, iar astăzi se vor spune lucruri interesante în această sală. Poftiți!

Încet-încet circa două sute de oameni umplură sala. Erau îmbrăcați în toate felurile posibile. Directorii de IAS și președinții de CAP în general la costume pepite, pe nuanțe de gri sau maro, care aminteau prea puțin de costumele luate de activiști „pe puncte” după 1950, când hainele respective deveniseră uniformă de lucru pentru oricine avea o muncă de răspundere. Unii aveau în picioare pantofi împletiți din curelușe de piele, supremul lux în materie de încălțăminte până în 1989, de vreme ce o pereche costa până la 400 de lei. Agronomii, inginerii mecanici, contabilii și șefii de coloană abordau o ținută mai lejeră, cămăși cu mânecă scurtă, pantaloni largi și chiar și sandale în picioare. Sandale încălțate peste ciorapi asortați aiurea uneori, fără ca asta să deranjeze pe cineva. Secretarii de partid erau toți îmbrăcați la costum, cu nelipsita cravată, transpirând din abundență.

Ședința cu activul de partid din agricultura județului era gata să înceapă. Și la masa prezidiului, acoperită cu clasica față de masă roșie, începeau să se așeze activiștii din conducerea agriculturii socialiste. În mijloc rămăsese un loc gol, pe care avea să-l ocupe prim secretarul cu agricultura pe județ, care se lăsa așteptat. Binențeles că fără el lucrările nu puteau fi declarate deschise. Pe peretele din fundal, între imensele pânze roșii drapate în stil artistic, trona portretul tovarășului Nicolae Ceaușescu, prim secretarul Partidului Comunist Român. Comuniștii ajunseseră cu timpul să-și definească partidul drept comunist, după ce aproape douăzeci de ani după război evitaseră acest lucru, numindu-l Partid Muncitoresc. Asta pentru că în mintea țăranului român, România fiind „eminamente” o țară a țărănimii, comunist însemna bolșevic, bolșevic însemna colhoz, iar colhoz însemna confiscarea pământului și mâncare la cazan.

www.comunismulinromania.ro

Teodoreanu se așezase mai pe la mijlocul sălii, pe primul scaun de lângă culoar, cu speranța că poate se va da și vreo pauză de fumat, dornic să iasă printre primii în curte, să tragă o țigară. Se uita cu interes prin sală, la oameni, la prezidiu, frământându-se și întrebându-se dacă ăsta era momentul să dea atacul decisiv. Trecuseră doi ani de când depusese cererea de emigrare în Germania, și de atunci problemele se ținuseră lanț. Mă rog, problemele începuseră acum 5 ani, când fratele său, tot inginer, plecat la un congres științific afară, hotărâse să nu se mai întoarcă în România. Reușise cumva să înșele vigilența securiștilor din delegație, se urcase într-un taxi și ceruse să fie dus la prima secție de poliție. Unde depusese cerere de azil politic, ca cetățean dintr-o țară comunistă, unde drepturile omului erau doar o expresie de dicționar. După doi ani, cu sprijinul Comitetului pentru refugiați al ONU și al ambasadei RFG în România, reușise să-și aducă soția și copilul în vest.

Fratele său mai mic rămăsese însă în țară, să tragă ponoasele. Norocul său fusese că fratele mai mare ținuse secret inclusiv față de el hotărârea de a fugi, așa că anchetele Securității nu putusera să îi arunce în cârcă vreo complicitate. Avea și șansa de a fi un inginer agronom de valoare, foarte implicat în conducerea unui IAS desemnat fruntaș în toate întrecerile socialiste. Binențeles că pierduse postul de director, dar i se permisese să continue ca inginer simplu. Oamenii îl admirau, știa meserie, era glumeț, iar după ce bea câteva pahare destul de slobod la gură. Îl porecleau Barosanul, asta și pentru că avea un fizic impunător. Înalt de peste un metru și nouăzeci de centimetri, cam la 110 kilograme, cu păr negru bogat și o mustață impresionantă. Ochii nu-i stăteau locului nici o clipă, nici pe câmp, nici la sediu, nici la restaurant.

După ce se așezase cât de cât în Germania, Teodoreanu cel mare începuse să-i trimită scrisori, îl și sunase, cerându-i să i se alăture. Nu se aveau decât unul pe altul, părinții muriseră de câțiva ani, dorul era mare. La început respinsese ideea, dar după ce văzuse ce idiot numise partidul în locul său, ca director, începuse să se oftice. Era un teleormănean agramat, care făcuse o facultate de mecanică agricolă cu chiu cu vai, și care n-ar fi știut care e botul tractorului dacă acesta n-ar fi fost indicat de volan și poziția scaunului. Condusese o oierie înainte, pe care o pusese repede pe chituci, trecuse meteoric pe la o întreprindere piscicolă, pentru ca cei ce-l protejau să-l trimită apoi la IAS-ul dobrogean, cu speranța că va face pagube minimale. Teodoreanu repara din umbră multe din prostiile sale, oamenii vedeau si comentau asta, iar olteanul începuse să-l privească chiorâș.

Așa că se hotărâse în cele din urmă să ceară pașaport definitiv, pentru reîntregirea familiei. Anchetele începuseră să devină un factor cotidian în viața sa, de fiecare dată fiind întrebat dacă mințise când intrase în PCR, și cum putea să se dezică de activitatea sa de până atunci.  I se întindeau capcane, i se înscenau provocări, dar le demonta cu abilitate, nu trăia de ieri de azi în România. Aflase cu acest prilej că dacă era foarte greu să emigrezi din România, ca membru de partid era aproape imposibil. Făcuse memorii, le trimisese la Comitetul Central, la Ministerul de externe precum și la ambasade străine. Dar degeaba! Fratele său se zbătea la rândul său în Germania, încercând să obțină sprijinul acestui stat și al ONU.

-Trebuie să faci ceva ca să fii exclus din partid, îi șoptise odată un director din minister, pe care-l întâlnise întâmplător la un eveniment din domeniu. Știu pe cineva care așa a făcut, apoi a reușit să plece.

Teodoreanu ceruse să părăsească partidul în mod voluntar, dar i se dăduse clar de înțeles că asta nu era o opțiune disponibilă. Încercase destule abateri, mai primise avertismente, dar atât. Nici gând de excludere.

În sfârșit prim secretarul sosi, își ocupă locul în prezidiu și ședința începu. După o scurtă introducere, fu invitat să deschidă dezbaterile cu un discurs despre tema zile. Se fandosi puțin, apoi își lua foile și se așeză la pupitru.

-Dragi tovarăși. Vom discuta astăzi despre un subiect care a cam fost acoperit de colbul uitării în ultimul timp. Ne luăm cu treaba de multe ori, cu campaniile agricole, și uităm că în organigrama partidului există un post de mare responsabilitate politică, care există în fiecare întreprindere socialistă. Este vorba despre propagandist, tovarăși! Câți dintre voi mai aveți numiți în întreprinderile pe care le conduceți propagandiști? Și ce fac ei zi de zi?

Discursul activistului continuă în aceeași notă. Că propagandistul este întotdeauna în primele rânduri ale luptei de clasă. Că el e primul care trebuie să lupte cu ignoranța, cu delăsarea și cu automultumirea. Că el primul va prezența oamenilor muncii rezultatele obținute de către partid în modernizarea țării. Că va folosi toate mijloacele, audio și vizuale dacă este nevoie, pentru a populariza succesele comuniștilor din întreprindere în realizarea sarcinilor. Va fi primul care va lua cuvântul în ședințe, pentru a trasa direcția în care se vor purta discuțiile. Și tot așa vreun sfert de oră de discurs „mobilizator”. Încheiat în sfârșit cu concluzia:

-Și dacă nu va reuși să înlăture, în ciuda tuturor eforturilor sale susținute, delăsarea, automultumirea, precum și atitudinile dușmănoase din comportamentul unora, îi va semnala pe aceștia organelor de partid și de stat, pentru a fi luate măsurile ce se impun! Întrebări, tovarăși, dacă sunt.

Liniștea se așternu brusc peste sală, toți întrebându-se în sinea lor ce dracu ai putea să întrebi despre propagandist și munca sa, prezentată așa de larg în discurs. În acel moment o mână lungă se ridică din mijlocul sălii, semnalând că cineva are o întrebare.

-Da, tovarășe, te rog, pune întrebarea. Cum te numești?

-Teodoreanu, inginer la CUASC Stupina.

-Foarte bine, spune.

-Dacă am înțeles eu bine din discursul dumneavoastră, propagandistul ăsta tot un fel de codoș este, nu?

A doua zi Teodoreanu era în sfârșit exclus din partid, iar peste două luni primea pașaportul valabil doar dus către Germania.

Acest articol a fost citit de 298 ori!

Please follow and like us:
error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.