Acest articol a fost citit de 741 ori!
Nea Amet se trăgea din stirpea aceea a lăutarilor țigani, atinși de har, capabili să se facă remarcați în orice cultură, în orice limbă, pe orice meleag. Lăutari cărora li se punea un instrument în brațe de la vârsta la care erau capabili să-l țină în mână, și care care luau lecții zilnice de cântat, de la bunici, tați, unchi sau frați. Lecțiile nu se făceau cu mănuși, degetele, spatele sau ciuful suportau cu năduf „răsplata” pentru acordurile false, pentru pierderea isonului sau pentru tendința de improvizație. Pentru că mai întâi trebuia să înveți să cânți melodia exact așa cum erai învățat, și abia când treceai de ucenicie și demonstrai că ești bun, vreun lăutar bătrân te privea cu interes disimulat, îți dădea instrumentul lui și-ți spunea: acuma cântă-l cum ai vrea tu!
foto: pixabay
Mi-am adus aminte de nea Amet pentru că vineri m-am întâlnit, pe strada sa și a soacrei mele, cu băieții lui. Pe unul aproape să nu-l recunosc, nu-l văzusem de foarte mulți ani.
Nea Amet era presupus musulman, ca majoritatea țiganilor dobrogeni. E interesant mimetismul acestei nații, urgisite rău de istoria ultimilor 600-700 de ani, în ceea ce privește religia. În Muntenia și Moldova țiganii sunt ortodocși, cel puțin la nivel declarativ, pentru că le lipsește de cele mai multe ori sentimentul religios, în accepția sa creștină. În Ardeal gaborii, țiganii unguri, ar trebui să fie reformați, dacă ne gândim că legenda spune că numele de gabor li s-a lipit după ce prințul reformator Bethlen Gabor i-a eliberat din sclavie. Pentru că tradiția epocii cerea ca cei eliberaţi de seniori, inclusiv iobagii, să ia numele de familie sau prenumele seniorului. Dar lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi.
Îmbrățișarea religiei poporului în mijlocul căruia trăiesc pare izvorâtă din dorința puternică a țiganilor de a fi acceptați de către acesta. Fenomenul de segregație la care au fost expuși cu perseverență sute de ani le-a marcat mentalul colectiv. S-au văzut excluși de la orice manifestare socială, chinuiți, exploatați, marginalizați, astfel încât dorința de a fi și ei „în rândul lumii” pare a fi un fel de vis irealizabil, chiar și astăzi.
Pe Nea Amet îl vedeam des pe stradă, întotdeauna îmbrăcat impecabil, chiar dacă nu luxos, cu un aer sobru, meditativ. Nu era un tip comunicativ, dar ne salutam respectuos de câte ori ne întâlneam.
-Ce lucrează nea Amet?, mi-am întrebat o dată cumnatul, că ziua e mai mult pe stradă.
-Ehe, ce lucrează nea Amet? Nea Amet este lăutar, dar din ăia domnești, a cântat numai pe la localuri celebre. Iar într-o perioadă a cântat și pe vase de croazieră. De aceea îl vezi ziua acasă, că el seara pleacă la lucru.
L-am auzit prima dată cântând acum vreo douăzeci de ani. Eram la ziua unui amic, ce-și lansase cu succes o afacere, și care ne invitase la o „feciorească”. Eram vreo 12 bărbați, invitați la o petrecere cu doi miei făcuți la cuptor și vin de Murfatlar la discreție. Salonul unde ne adunasem era al unui fost local cu ștaif, dar care pierdea teren încet-încet, după revoluție. Era micuț și destul de intim, dar nu avea nici un geam! Pereții erau îmbrăcăți în lambriuri de lemn, care incepeau să-și arate vârsta, lustrele suspendate la vreo trei metri dădeau o lumina anostă, și în general totul era destul de prăfuit.
Atmosfera era însă faină, bautura dezlegase limbile, glumele și bancurile zburau în jurul mesei, ospătarii aveau serios de lucru. După ce mielul s-a așezat la locul lui, și vinul roșu înroșise obrajii, muzica de pe CD-uri n-a mai mulțumit mesenii. Astfel că amicul a pus mâna pe telefon și a dat semnalul. Peste douăzeci de minute doi lăutari, un viorist și un acordeonist, și-au făcut apariția în salon, spre satisfacția generală. Vioristul semăna cu nea Jean Constantin, cel care spunea cu umor că el este mai tuciuriu pentru că-l pierduse maică-să pe plajă cand era mic, și-l găsise abia după două zile! Doar că acesta nu mai avea decât vreo trei dinți în gură, și avea mari probleme cu repertoriul.
Rar mi-a fost dat să văd lăutar mai afon, și care să nu știe versurile melodiilor populare vechi. Acordeonistul salva și el ce putea, dar partea vocală nu era treaba sa, așa că impresia generală era deplorabilă. Enervat amicul l-a luat deoparte pe viorist și i-a spus să facă ceva să salveze petrecerea, că altfel nu vede nici un ban. Lăutarul s-a îngălbenit puțin la față, a dat să se scuze, dar văzând figura hotărâtă a prietenului meu, l-a rugat să sune de pe mobil la un număr dictat de el. A luat telefonul, a vorbit ceva în șoaptă, și l-a restituit.
Peste treizeci de minute, nea Amet intra tacticos în local, însoțit de un tip mătăhălos cu o chitară. A salutat pe toată lumea, mie mi-a făcut un semn amical din cap, și și-a scos vioara din cutie. Sincer să fiu nu înțelegeam ce caută chitaristul în taraful de ocazie, nu mai văzusem asemenea combinație, dar în următoarele ore aveam să aflu. Nea Amet a adunat trupa în jurul său, a pus mâna pe vioara, și deodată s-a făcut liniște. Iar acorduri cunoscute au început să iasă de sub arcușul său mânuit cu măiestrie:
Zărzărea, zărzărea,
Zărzărica, zărzărea,
Pe la casa mândrei mele,
Gheorghiță trecea!
Și seara s-a transformat într-o petrecere adevărată, căci ce petrecere este aceea fără muzica potrivită? Iar tipul cu chitară, care avea o voce specială, în genul lui Johnny Cash, a executat și el câteva bucăți nemaipomenite.
A doua ocazie în care aveam să-l aud cântând avea să fie la vreo zece ani distanță de la prima! Era în vremurile când criza economică nu-mi sugrumase încă veniturile, și mă hotarâsem să-mi serbez ziua de naștere la restaurant. Consoarta „aprobase pozitiv”, bucuroasă că scapă de organizarea unei agape într-un apartament de bloc, cu tot ce presupune: organizare, gătit, mis en place, și – mai ales – curățenia de după. Am început să mă interesez de un local potrivit, unde să ne distrăm.
Era în perioada în care descoperisem vinul de Tomai, produs de găgăuzii din Basarabia, și care începuse să se găsească și în Constanța. Vorbind cu un amic despre respectivul vin, mi-a spus că există un local în oraș, administrat de o basarabeancă, care are parter, etaj și subsol, nu foarte mari niciunul, unde se poate petrece la un preț rezonabil. Și în care se servesc respectivele vinuri, plus alte licori din Basarabia.
-Cum se cheamă localul?
-Măi, nu știu cum se cheamă, dar e pe Unirii, și înainte se chema Pitbull.
-Aha, știu pe unde vine, mulțumesc.
Așa că mă înființez la o discuție cu patroana, să punem țara la cale. Am început cu o dezamăgire, „crama” de la subsol era deja rezervată. Dar doamna îmi arătă etajul, si îmi sugeră amenajarea unei mese lungi, pentru cei 16 invitați, ca să rămână și ceva loc de dans.
-Cu muzica cum stați?
-Va punem muzică la stație, dl Silviu. Iar pe la 9.00 seara va veni să cânte un taraf, plătit de noi, chiar la etaj. Dacă vreți să le dați și d-voastră ceva, le puteți cere anumite melodii. Dar ei oricum cântă muzică de petrecere.
-Perfect. Haideți să discutăm despre meniu.
-Despre meniu veți discuta direct cu bucătăreasa, e de la mine din Basarabia, mă duc să v-o trimit.
Și astfel am ajuns să discut cu bucătăreasa, pe care am rugat-o din start să-mi facă sugestii de meniu, începând cu antreurile.
-Păi la antreuri eu zic să facem niști linghi di pisică, începe doamna, volubilă de parcă ar fi băut o țuică înaintea discuției.
-Niște ce?
-Niști linghi di pisică, domnu’.
-Stați puțin, astea nu sunt la desert?
-Nuuu, domnu’. E altceva. Poate nici nu se chiamă așa, dar așa li zic eu. Răsucesc niști prosciuto, îl umplu cu o umplutură făcută di mini, din ficăței de pui și pateu, iese ceva special.
-Bine, merg pe mâna dumneavoastră. Altceva?
-Păi, pi lângă măsline și cașcaval ar mergi și o pasire umplută.
-Stați așa, ce ați spus?
-O pasire umplută, domnu’. Da nu prea înțelegeți ghini românește. Vai di mini și di mini, sunteți harap sau turc, așa-i?
-Nu, doamnă, sunt român. De prin partea Buzăului.
-Aha, moldovan di-al meu!
Am înghițit greu în sinea mea chestia cu Buzăul, deși ar fi trebuit să fiu imun până la vârsta respectivă. Așa că în final am ignorat remarca si am trecut mai departe:
-Gata, am înțeles, dar ce pasăre?
-O gaină, domnu’. Mă duc eu în piață și o cumpăr, una de vreo patru chile. O opăresc, o jumulesc, pi urmă jupesc chielea di pi dânsa, cu mari grijă. Din carnea fiartă cu legume și mirodenii fac o umplutură, umplu chielea cu ea, și o gătesc cu totul la cuptor. Iesi bună, di-ți muști din dește.
-Bun, ăsta e antreul. La felul doi?
-La felul doi ceafă la grătar, că aista-i plași românului. Și merge și beutura cu ea.
Amețit de dulcele grai moldovenesc și sugestiile venite pe bandă rulantă, m-am dat pe mâna gazdelor și bine am făcut. Mâncarea și băutura au fost la superlativ, la aniversarea respectivă. Ajunși afară consoarta și-a dat liber la râs în hohote.
-Auzi, eu n-am înțeles nici jumătate din ce-ați vorbit acolo, deși la un moment dat ce vorbea tipa suna ca pe macedonește.
-Cum, bre, n-ai înțeles? Ce, ești… turcoaică? Și mi-am dat și eu drumul la râs, că prea mă abținusem jumătate de ceas.
Cert este că petrecerea a fost o reușită. De pe la șase la șapte seara ne-am strâns, apoi am gustat bucate, am băut, am vorbit, așa că numai bine sosirea tarafului ne-a găsit asupra chefului. Spre surpriza mea, și a cumnatilor mei, din taraf facea aparte și nea Amet. Cu care ne-am salutat bucuroși, ca niște vecini de stradă ce eram.
Taraful și-a instalat instrumentele, erau cinci oameni, printre care solistul – bălan la față – făcea notă discordantă. S-au pregătit, s-au încălzit, și au început sa cante. Ardelenește! La prima pauză, i-am făcut semn celui de-al doilea viorist să se apropie, și l-am întrebat:
-Măi, voi nu sunteți de pe aici. De unde veniți?
-De la Rupea, boierule, de undeva din județul…
-Brașov, l-am întrerupt eu. Hai că-i bine. Mai bine de atât nu se putea. Țineți-o mai mult pe ardelenești, și va fi bine pentru voi în seara asta.
Și au ținut-o. Apoi au cântat de toate, încât la un moment dat parcă eram la karaoke: ei țineau isonul, iar noi ne chinuiam coardele vocale. Veselie mare, ce mai. Țin minte chiar că m-am produs și eu, împreună cu solistul, pe „De-ar fi mândra în deal la cruce…”, ceea ce rar mi se întâmplă.
La un moment dat urcă patroana și mă întreabă dacă sunt de acord, fiindcă mai erau vreo 3 mese libere la etaj, să las și alți clienți să servească masa lângă noi.
-Doamnă, n-am nimic împotrivă, dar numai să le convină, noi suntem în chef mare, după cum se vede, și mai ales se aude.
-I-am avertizat, nu-i deranjează, așa au spus.
Și pe unii chiar nu i-a deranjat, dovadă că după jumătate de oră erau în horă cu noi, rupând podele. Mai ales un arab sau turc, care era cu niște prieteni români la masă, a făcut furori. Singurii care nu s-au raliat atmosferei erau chiar cei de la masa de lângă noi. Un tip genul broscoi – cum vedem o grămadă de politicieni în ultimul timp pe sticlă – cu două pipițe langa el, ce i-ar fi putut fi fiice. Au mâncat, au băut, și-atât. Pe tip îl vedeam când și când dând mărunt din buze, semn că ceva nu-i picase bine. Așa că, profitând de o pauză a lăutarilor, care se pregăteau și ei să servească ceva, a spus suficient de tare, ca să auzim și noi și aceștia:
-Ce ghinion pe noi în seara asta, cu ăștia care cântă după ureche, de habar n-au de notele muzicale.
Imediat s-a lăsat o tăcere apăsătoare, nimeni neștiind cum să reacționeze la grosolănia individului. Și tocmai când mă pregăteam să-i transmit că i-am revocat permisiunea de a servi masa într-un spațiu închiriat de mine, vioristul s-a ridicat de la masă, și-a luat vioara, și s-a apropiat de masa eroului.
Cu un aer bățos, dar politicos, i s-a adresat:
-Domnule, noi n-avem nevoie să știm notele, că aici nu suntem la Conservator. Chiar dacă avem copii care învață acolo. Noi suntem lăutari, din tată în fiu, și cântăm de când ne știm. Suntem mândri de asta, pentru că o facem bine, iar lumea ne aplaudă. Și știm cânta și altele, nu numai muzică de petrecere, atunci când este cazul.
Aici lăutarul a pus vioara la umăr, și-a aplecat obrazul asupra sa, a închis ochii și a început să cânte. Balada lui Ciprian Porumbescu! Șapte-opt minute de muzică dumnezeiască, într-o liniște ca de sală de concert, cu zeci de ochi concentrați asupra sa. Corpul său nu numai că stăpânea vioara, dar se mișca pe un ritm al său știut, de parcă prin vene îi curgea muzică și nu sânge. Deși nu mă pricep la muzică, și nu mai știu nici să citesc notele, aș putea să pariez acum, și aș fi pariat și atunci, că n-a ratat niciuna! La sfârșit aplauzele răsunau de se zguduia localul, însoțite de strigăte de „Bravo!”.
Broscoiul, spre care ne uitam toți acum, inclusiv bătrânul lăutar care rămăsese – cu spatele drept – ascultând aplauzele noastre, se făcuse roșu ca sfecla. S-a ridicat brusc, și-a smucit companioanele arătându-le drumul spre spre scară, și a plecat mut.
După miezul nopții, la plecare, făcând socotelile cu patroana, i-am spus că taraful făcuse toți banii.
-Da, am auzit și de incident, îmi pare rău că v-am cerut permisiunea să-i lăsați alături de dvs. Dar mi-e greu să refuz clienți.
-Nu-i bai, nu știu cine era tipul, dar era tare nesuferit. Si vă inteleg in ce privește refuzatul clienților.
-Ei, este comisar șef la Garda Financiară, nu-l știți? În week-end agață câte două puicuțe, întotdeauna două, și umblă prin localuri cu ele, să-l vadă lumea.
Acest articol a fost citit de 741 ori!