Silviu MăcrineanuAcest articol a fost citit de 1822 ori!
Hotărât lucru, să pui în scenă Năpasta este un act de curaj, oricând, oriunde și în orice limbă. Piesa lui Caragiale a stârnit controverse precum nici o altă piesă românească, atât în rândul intelectualilor români trăitori în epoca autorului, cât și a celor de mai târziu. În egală măsură a stârnit interesul străinilor, astfel că în 1895 se juca în germană la Cernăuți, mai târziu și la Berlin, iar în 1903 publicul budapestan o putea savura, tradusă în limba maghiară. Acuzația de plagiat adusă lui Caragiale, admirabil demontată de avocatul Delavrancea într-un proces faimos, a atras și mai mult atenția asupra sa.
Îi datorăm respect așadar lui Daniel Grigore-Simion, regizorul care – după nume – nu pare a avea legătură directă cu armânamea, că s-a încumetat la asemenea pariu riscant, să transpună piesa în aromână, limba natală a dramaturgului, dacă este să ne luăm cel puțin după originea mamei sale. Le datorăm respect și actorilor care s-au străduit ca piesa să nu mai pară transpunerea întâmplărilor dramatice dintr-un sat românesc, de la deal sau de munte, ci să capete un aer de universalitate: Irina Enache, Tani Ștefu, Andrei Nicolae Stroescu și Hari Gromoșteanu. Pentru asta numele personajelor au fost adaptate: Anca devine Nasta, Dragomir devine Dima, Gheorghe devine Yorghu, iar Ion – Yanachi. O notă specială pentru intrepretul lui Yorghu, care a trebuit să învețe de la zero rolul în aromână, nefiind vorbitor al acestei limbi. Binențeles că și costumul popular românesc a fost înlocuit de simplul și frumosul costum armânesc de zi cu zi.
Scenograful Romulus Boicu a mizat pe un decor minimalist, pentru că așa și erau casele de altădată de la țară, cu obiecte puține de mobilier, redus la strictul necesar. Chiar dacă Dumitru (Mitru) în piesa originală era cirezar (negustor de turme de animale), ceea ce presupune că era mai înstărit decât media. Poate era potrivită și adaptarea Mitru gelepul, în locul lui Dumitru cirezarul… A folosit foarte mult luminile și umbrele scenograful, cu măiestrie, pentru a reda atmosfera sumbră din piesă, trăirile și uneori angoasele personajelor.
Ce m-a impresionat în mod special la scenografie a fost folosirea tinerilor din ansamblul de dansuri aromâne Iholu, atât la începutul cât și la sfârșitul piesei. Dansul lor lent, în pas de ceamcu, însoțit de o litanie polifonică venită direct din epoca teatrului antic grecesc, parcă deschidea și închidea un ciclu cosmic, cel al vieții și al morții. Corul polifonic pare a-l boci pe Mitru la început, și pe ceilalți toți care au murit sau urmează să moară în urma deznodământului piesei, la sfârșit.
Satul românesc de altădată era, fără îndoială, departe de imaginea idilică pe care i-au atribuit-o poporanismul sau idilismul literaților de început de secol XX. Așa cum reiese și din piesa lui Caragiale, el era mai degrabă un creuzet de trăiri puternice, impulsive, instincte puternice, izbucniri de animalitate câteodată, învăluite uneori în multă promiscuitate. Călătorii străini ce au străbătut țările române, detașați de subiect, ne prezintă această lume într-o descriere credibilă.
Religia era cea care încerca să dezamorseze izbucnirile confictuale, dar preceptele moralei creștine păreau a se accepta mai mult de fațadă. Personajele din Năpasta (Chiderea) par să-i aibă pe Dumnezeu și Stă Măria mai mult în gură, și mai puțin în suflet. Cele 10 porunci par a nu fi pătruns prea adânc în lumea satului, iar dacă au făcut-o nu prea sunt băgate în seamă. Dima îl omoară pe Mitru, ros de dorința de a o avea pe Nasta, aceasta își clocește răzbunarea vreme de ani de zile, cu gândul să-l dea morții, Yorghu plănuiește la rândul sau să fugă cu o Nastă măritată, Yanachi jefuiește mortul găsit în pădure de puținele bunuri avute la el șamd. Alcoolul și violența cutreieră braț la braț această lume atinsă de alienare.
Faptul că toate cele mai sus pomenite făceau parte din viața de zi cu zi a satului, transpare din multe secvențe risipite prin piesă. Una din ele este aceea în care Dima o pune pe Nasta să-i bea din cana cu vin, speriat de posibilitatea ca aceasta să-l otrăvească. Alta este cea în care Nasta frământă în mână mânerul cuțitului, animată de dorința de a-l înfige în Dima. În altă scenă Nasta e lovită cu răutate de Dima, faptul denotând obișnuința violenței domestice.
Dar scena cea mai interesantă din piesă, în lumina celor spuse mai sus, mi se pare aceea în care Dima o posedă pe Nasta, mai mult cu forța, toată întâmplarea apărând mai degrabă a fi un fel de viol intrafamilial. De ce mi se pare atât de interesantă? Pentru că totul se petrece în timp ce Nasta frământă pâinea în covată! Nu știu pentru alții, dar pentru mine, crescut la țară, frământatul pâinii, creșterea aluatului, apoi coacerea în cuptor și transformarea în pâine, pâine ruptă apoi în bucăți și împărțită între membrii familiei, a fost asociată în subconștient întotdeauna cu creația. Mama pentru mine era o creatoare, la un anumit nivel, care din făină, apă și drojdie făcea – printr-un miracol – să avem pâine. De aceea scena mi s-a părut încărcată de un simbolism aparte, și am ținut să o remarc.
Am retrăit în sală, uitându-mă la Năpasta, senzația că ea este cumva legată, subliminal, de Baltagul sadovenian. De multe ori mă întrebam cu frustare, copil fiind, de ce Sadoveanu nu ne-a arătat și ce s-a întâmplat de fapt înainte de periplul Vitoriei Lipan. Năpasta într-un fel mi-a oferit o frântură de răspuns, dezvăluindu-mi cum trăiau, cum gândeau și cum acționau oamenii din satul românesc de altădată.
Deși cunoștințele mele de aromână pot fi catalogate ca sărace, cel mult mulțumitoare, am urmărit cu ușurință spusele actorilor, iar unde nu am înțeles ceva jocul actoricesc a completat cu prisosință golurile. M-a surprins puțin schimbarea finalului piesei față de original, dar apoi am realizat că ea se înscria în nota gândită de regizor pentru adaptarea ei în universul armânesc, mai puțin așezat ca satele românești, cu primar, notar, jandarm, toți reprezentanți ai autorității. Și se subscrie probabil și ideii ca toată piesa să se desfășoare doar în casa lui Dima, fără amestecul oamenilor din sat, casă care se transformă într-un fel de spațiu bântuit, de violență, de uneltiri, de defulări, și unde moartea dă târcoale permanent pe la ferestre.
Una peste alta, trebuie să mărturisesc că singurele piese caragelienești pe care nu le văzusem niciodată puse în scenă, până acum câțiva ani, am avut plăcerea să le văd jucate în aromână. Este vorba de Conu Leonida față cu reacțiunea, transformată de regizorul Toma Enache în savuroasa „Lali Nida s-ampulisteaști cu strănghil’ii”, și acum de Năpasta, devenită „Chiderea”. Iată cum lucrurile se pot răsuci câteodată în viață, în mod fericit.
Teatru în aromână, film în aromână, poezie de bună calitate în aromână, beletristică în aromână, despre muzică nici nu mai trebuie să vorbim, ce ne spun toate aceste lucruri? Că aromânii nu vor să rămână doar o amintire pe scena istoriei europene, și luptă pentru păstrarea identității lor. Prin cultură în primul rând, calea cea mai la îndemână, dar și cel mai greu de urmat.
Succes le doresc!
P.S. Îi multumesc lui Marius Tușa pentru fotografiile și clipurile împrumutate, spre ilustrarea acestui text.
Acest articol a fost citit de 1822 ori!
