Jurnal de bord – Piața…

Spune-mi cum arată piețele tale agro-alimentare, ca să-ți spun ce fel de popor ești.

Asta mi-a trecut prin gând acum 30 de minute, străbătând spațiul betonat ce înconjoară piața de unde mă aprovizionez, aproape zi de zi. Asta mi-a trecut prin gând văzând câinii vagabonzi tolăniți la soare, toropiți de căldură, rar deschizând câte un ochi pentru a privi cu plictis lumea înconjurătoare. Asta mi-a trecut prin gând văzând tomberoanele pline, neridicate la timp, în jurul cărora începuse să se ridice câte un delușor de gunoaie. Dar plastic la plastic, hârtie la hârtie, și resturi menajere peste tot. Asta mi-a trecut prin gând văzând bodegile neautorizate, care ar trebui să vândă doar băutură pentru acasă, având fiecare cele câteva mese pline de mușterii, chibițati de alții, la fel de numeroși, ce stau în picioare. Și beau băuturi greu indentificabile, în pahare de plastic mari, cei mai fericiți având bani de o bere-două la draft. Acestea sunt afacerile cele mai profitabile ale pieței.

Asta mi-a trecut prin gând simțind mirosul acela inconfundabil, de dejecții scurse din tomberoane, resturi de legume intrate în putrefacție, de pipi de bețiv și de băutură contrafăcută, un miros dulceag, leșios, putregăios, care întoarce puțin pe dos stomacurile mai sensibile. De aceea o ploaie zdravănă ar fi o adevărată binefacere pentru arealul pieței, aducând cu sine o binemeritată adiere de aer proaspăt.

Din fericire traseele mele prin piață mă mai duc  și prin locuri mai plăcute. Ajung și lângă chioșcul din colț, de unde vine un miros îmbietor de șuberek și kobete, iar baclavalele pufoase îți fac cu ochiul din tava expusă în vitrină. Dumnezeule, dacă aș putea să mai beau și o bragă adevărată! Din păcate băutura aceasta, în formula ei originală, a dispărut de mult, chiar și din Constanța. În interiorul pieței trec pe lângă patiseria unui aromân întreprinzător, care m-a surprins plăcut acum câțiva ani, când și-a pus o reclamă mare pe clădirea pieței, având sus schițat portretul său, și firma binecunoscută:

La Dimci! Orixi bună! (Poftă bună!)

L-am iubit în clipa aceea pe negustor, pentru că mi-am zis că tot așa au început și nume celebre în ale mâncării, de prin lumea largă, care și-au pus numele și portretul pe firmă, și au izbândit. Și poate și asta ne lipsește nouă românilor, mândria aceea de a începe o afacere și a ți-o asuma până acolo încât să-i dai numele și chipul tău. În loc să o „internaționalizezi”, ca nouăzeci la sută dintre conaționalii tăi, cu termeni gen: style, collection, delivery, equipment, food, charmant, beauty, holiday, network, spring  șamd. Chiar, când ați văzut ultima dată o firmă neaoșă, românească?

Că tot veni vorba de aromâni, singurul lucru fără de care n-aș putea trăi, care mi-ar lipsi nespus dacă piața vecină s-ar închide deodată, ar fi brânza și iaurtul lor. Telemeaua aceea de oaie sau capră, untoasă, care-ți lasă grăsime greu de spălat pe mâini, când o pui sub jetul de apă pentru o scurtă clătire. Telemeaua cu un gust inconfundabil, și atât de bun, încât nu te poți opri din mâncat. Marca inconfundabilă a vlahilor seminomazi din Balcani, specialiștii necontestați ai domeniului cășăritului. În secolele trecute în Salonic era o stradă destinată numai lor, loc special unde să-și vândă produsele, atât de apreciate. Budapesta și Viena se băteau să importe cașul vlahilor, socotit ca cel mai bun în domeniu. Orașele stat din Italia îl cumpărau și ele masiv, la concurență cu cei amintiți mai sus. In Grecia de azi, daca-l cumperi direct de acasă de la păstor, plătești opt euro pe un kilogram.

În piețele copilăriei mele, tuturor mirosurilor amintite mai sus li se mai adăuga cel puțin unul. Mirosul grătarelor încinse, pe care sfârâiau specialitățile locale, care se frigeau molcom la jarul cărbunilor, fără grija flămânzilor ce se așezau la coadă, ademeniți de miros. La Rm. Sărat la putere erau micii, la fel ca în mai toată țara, mici mai buni sau mai puțin buni, dar cărora bicarbonatul reușea să le dea o aparență  dezirabilă. În Focșani în schimb, pe grătare se foiau „cârnăciorii vrânceni”, lungi cam de 8-10 centimetri, cu miros cel puțin la fel de înnebunitor ca al micilor buzoieni. Greu de făcut piața în vreme ce mirosurile acestea te înconjurau din toate părțile.

Sau poate rolul lor era să mai estompeze din celălalt miros, de zi cu zi, deloc îmbietor, al piețelor…

 

Please follow and like us:
 

0 Replies to “Jurnal de bord – Piața…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.