Hai, să trăiți…

Acest articol a fost citit de 813 ori!

Clișeele existente în modul de a te adresa superiorilor mi-au produs întotdeauna mari dureri de cap. Modul de a saluta un om care îți este – doar ierarhic – superior, denotă multe despre caracterul tău, și modul în care percepi relația respectivă. Cel puțin așa cred eu.

În comunism era la mare preț formula: Să trăiți! Pe care unii o însoțeau uneori cu gesturi mai mult sau mai puțin schițate, menite să întărească mesajul transmis verbal. Astfel unii ridicau mâna dreaptă spre cap/căciulă/șapcă, parcă în amintirea unui salut militar, la care mâna completa verbalul. Alții efectuau o ușoară plecăciune, îndoindu-se din șale, subliniind astfel starea de inferioritate, asumată, față de interlocutor. Unii dintre ei duceau și mâinile ușor la spate, arătând ca niște elevi speriați aflați în fața profesorului examinator. Mai rar, dar din ce în ce mai rar, întâlneai salutul cu pălăria sau șapca ridicate de pe cap, amintire a unor vremuri de altădată.

Când superiorul era de sex feminin, lucru destul de rar întâlnit în comunism, în ciuda declarațiilor sforăitoare ale activiștilor despre „femeia comunistă – tovarășul nostru de drum”, lucrurile o luau razna de-a dreptul. Și toate formele de salut de mai sus, erau completate cu altele de o dulcegărie sau un prost gust ce-ți făceau greață. În extrema cealaltă aveam strângerea de mâna fermă, bărbătească, ca femeia să nu se simtă tratată altfel decât bărbații.

La primul meu job din perioada comunistă, și singurul de altfel, aveam drept director general un țigan, inginer făcut pe puncte în perioada tulbure a anilor cincizeci. Nu prea știa meserie, din câte spuneau cei mai vechi în întreprindere, dar compensa asta cu un stil arțăgos și ofensiv de a se comporta, care să inspire teamă. Îi plăcea nespus când toată lumea îl saluta cu servilism, atunci când ateriza prin autobaze:

-Să trăiți, tovarășul director!

-Să trăiți, dom’ director!

Când ajungeam câteodată să dăm ochi în ochi, îl salutam și eu plin de deferență:

-Vă salut!

Vedeam cum îi stă în gât adresarea, dar nu-i poți cere cuiva să te salute cum ai vrea tu, mai ales de față cu ceilalți. Așa că înghițea gălușca, și mă ținea minte. Eram cumva pe lista lui neagră, mai ales că după moartea unui unchi îmi lăsasem barbă, și – fiindcă începuse să-mi placă – o ținusem câteva luni. Tovarășul ura bărboșii, nu-i putea suporta. Și după ce că avea un jurist chiar în sediu, care purta barbă și pe care-l durea la bască de părerea lui, mai apărusem și eu pe eșichier.

După astfel de experiențe vă dați seama cum reacționam când – la câțiva ani după lovitura de stat din 1989 – am ajuns să lucrez într-o multinațională. Iar șefii îți cereau să li te adresezi pe numele mic. Si refuzau orice formulă de politețe excesivă, care oricum știau că nu este sinceră, de cele mai multe ori. Mă rog, cu binele omul se învață repede. Problema este ce faci când, după 15 ani de multinaționale, te reîntorci în firme românești? Unde angajaților li se pare aiurea să i te adresezi unui director pe numele mic, și să nu-i spui domn director. Ca și cum tot respectul pe care trebuie să i-l arăți stă în adresare.

Există însă în România o regiune aparte, unde folclorul modern atribuie locuitorilor săi un apetit deosebit în a fi șefi. Dorința de a fi șef se pare că este în sângele oricărui oltean, dacă este să ne luăm după părerile celor din alte regiuni în ceea ce-i privește. O fi așa, n-o fi așa, pentru că nu-mi place să încadrez oamenii în clișee, n-am de unde să știu. Dar e cert că în limbajul oltenesc e uzitată, mai mult decât în alte părți, o expresie definitorie.

Eu am făcut cunoștință cu ea prin liceu, cu totul întâmplător. Fratele meu mijlociu fusese încorporat, și făcea armata într-o localitate de prestigiu internațional, respectiv orașul Tg. Cărbunești. Cum, n-ați auzit de el? Stați liniștiți, nici eu n-auzisem până în 1983. Singura legătură convenabilă cu respectiva localitate era trenul, iar singurul tren care împăca traseul Focșani-Tg. Cărbunești cu cel Brașov-Tg. Cărbunești, era unul de noapte.

Am făcut joncțiunea cu fratele mai mare în respectivul tren, care ni s-a părut identic cu mai celebrul său omolog, ce circula pe ruta Iași-Brașov. Aceeași aglomerație nebună, același miros groaznic de picioare nespălate, de pipi și trăscău ieftin, aceiași munți de boccele și bidoane, îngrămădiți în orice locșor disponibil. Călătoria a fost un coșmar, n-am putut pune geană pe geană, nici măcar un sfert de ceas. Ba, culmea, s-a mai stricat și ceva la linia ferată, de am stat mai bine de o oră într-o stație uitată de lume. Unde niște grădinari destoinici moțăiau pe peron, păzindu-și maldărele de legume culese și destinate vânzării, în București presupun.

Când am ajuns la destinație era cam patru dimineață. Ce să faci până pe la 7.00?, o oră convenabilă ca să mergi la poarta unității militare. Cum eram rupți de oboseală, am ales să tragem un pui de somn pe canapelele de pe peron. Celebrele canapele dreptunghiulare din beton, pe care era fixat un grilaj de lemn. Am răsucit câte o bretea a rucsacurilor după mână, ca să nu plece neînsoțite în timp ce dormeam, și am început să sforăim. Un somn greu, fără vise, care ar fi putut continua ore întregi.

La un moment dat am început totuși să visez că mă strigă cineva. E doar un vis, mi-am spus în visul propriu-zis. Dar strigătul continua să mi se insinueze în subconștient, rostit pe un ton servil, de o voce răgușită de tabac.

-Dom’ șef! Dom’ șef!

Ce naiba mi-am zis, chiar mă strigă cineva. Am întredeschis cu greu un ochi, și am rămas blocat. La treizeci de centimetri de capul meu se afla o față buhăită, neprietenă cu lama de ras, de unde niște ochi sticloși mă priveau cu speranță.

-Dom’ șef! N-ai să-mi dai și mie un leu, să-mi iau ceva de mâncare?

Ne-am ridicat în același timp, și eu și fratele mai mare, și se pare că neterminatul a simțit pericolul, pentru că a luat startul în trombă spre spatele gării, neajuns decât de înjurăturile noastre.

Ne-am întins oasele, ne-am frecat buimaci la ochi, și ne-am uitat la ceas. Cinci și treizeci de minute.

Alarmat de înjurăturile noastre, ce veneau din alt registru decât cel oltenesc, un impiegat de mișcare a răsărit pe peron.

-Ce s-a întâmplat, dom’ șef?, l-a abordat pe fratele meu.

Acesta s-a uitat urât la el, și i-a răspuns:

-Mata ce învârți pe aici?

-Sunt impiegat de mișcare.

-Bine, atunci continuă să faci mișcare, i-a aruncat frate-miu, sictirit la culme.

Publicul spectator, atât cât era la ora aceea matinală, a intervenit în favoarea boschetarului.

-Lasă-l dom’ șef, că e amărât și el. Strânge și el de țuica de dimineață.

N-o să vină să credeți, dar în spatele gării era un taxi. Șoferul ne-a privit fericit, ne-a ajutat cu bagajele, apoi m-a întrebat pe mine, care mă urcasem în față, ca să am mai mult loc.

-Ia zi, dom’ șef, unde vă duc?

Acest articol a fost citit de 813 ori!